Călătoria pe mare până pe coasta de vest a Italiei a fost foarte plăcută în comparație cu furtunile prin care trecuseră înainte. Profetul Helenus îi spusese tracului Enea că imediat ce ajunge în Italia s-o caute pe profetesa Sibyl la peștera ei de la Cumae, o femeie foarte înțeleaptă, care îi va prezice viitorul și-i va da sfaturi în ceea ce are de făcut. Enea a găsit-o și ea i-a spus că el va trebui să se întâlnească cu tatăl său Anchise, care murise chiar înainte de marea furtună, și de la care va afla tot ce vrea să știe. Sibyl l-a avertizat că drumul în lumea de jos nu va fi ușor, dar dacă el, Enea, este hotărît să întreprindă această călătorie dificilă, ea îl va însoți. Dar mai întâi el trebuie să găsească ramura de aur fără de care nu se poate intra în Infern. Enea, însoțit de Achate, a început imediat să caute ramura de aur, dar toate căutările lor, în cele mai dese păduri, au dat greș. Tocmai când ajunseseră la disperare, au văzut două turturele, păsările Afroditei, care zburând lin s-au așezat pe ramurile unui arbore cu frunze galbene strălucitoare, nu departe de lacul Avernus unde era și intrarea către Infern. Enea a luat ramura de aur din arborele cu frunze galbene și a dus-o Sibylei.
La căderea nopții, după ce au sacrificat patru boi negri, în cinstea zeiței nopții, Hecate, Sibyl a intrat în peșteră, urmată de Enea. Călătoria înspre Infern a fost într-adevăr înspăimântătoare, însă cei doi au ajuns, în final, la joncțiunea celor două râuri din Infern, Cocytus și Acheron, unde Charon, bătrânul barcagiu transporta sufletele de pe un mal pe celălalt. La început, Charon nu a fost de acord să-i transporte pe cei doi peste râu, spunând că el transporta cu barca numai morți, nu și vii, însă la vederea ramurei de aur, a acceptat să-i treacă dincolo.
Pe malul opus îi aștepta însă câinele cu trei capete, Cerberus, care păzea cu strășnicie trecerea și nu lăsa pe nimeni să treacă mai departe. Dar Sybil pregătise pentru el o bucată de “cake”și astfel trecerea a fost rezolvată ușor.
Călătoria a continuat sub semnul terorii pe care a încercat-o Enea la vederea torturilor la care erau supuse sufletele care aveau de ispășit păcate din viața lor anterioară. În drum au trecut și pe lângă Valea Plângerilor, unde erau nefericiţii îndrăgostiți care se sinuciseseră. Aici, Enea a văzut-o pe Didona. Enea a început să plângă când s-a apropiat de ea. “Am fost eu cauza morții tale? Jur că te-am părăsit împotriva voinței mele”. Ea nici nu i-a răspuns și nici nu l-a privit, rămânând rece ca o stâncă de marmoră. Enea a fost foarte emoționat de această întâlnire și și-a șters mult timp lacrimile după ce a pierdut-o din vedere.
În fine au ajuns la o bifurcare de drumuri unde Enea a fost sfătuit de Sibyl să fixeze ramura de aur pe zidul care delimita cele două drumuri: drumul din stânga ducea spre Infern, iar cel din dreapta spre Câmpiile Elizee, unde Enea urmea să-și întâlnească tatăl, Anchise. Câmpiile Elizee erau un loc foarte plăcut.
Aici locuiau poeții, eroii și toți cei care în viața lor pământeană îi ajutaseră pe semenii lor. Printre ei era și Anchise, care l-a salutat pe fiul său cu multă bucurie. Amândoi și-au șters lacrimi de fericire pentru această stranie întâlnire dintre un mort, Anchise, și un viu, Enea, a cărui dragoste pentru tatăl său fusese atât de profundă încât să vină printre morți. Tatăl și fiul au avut multe să-și spună. Anchise l-a dus pe Enea la râul Lethe, râul uitării depline, pe malul căruia așteptau toți cei care, bând din apa râului uitau totul despre viața lor anterioară și urmau să pornească o nouă viață pe pământ.
Anchise i-a arătat fiului său pe toți strămoșii lor și pe toți urmașîi lor, până mult departe în timp, viitorii romani, stăpânitorii lumii, numindu-i pe fiecare, unul câte unul. În final, i-a dat sfaturi cum să-și stabilească el reședința lui, în Italia, și cum să treacă de toate necazurile care îl așteptau. S-au despărțit, destul de calm, știind că în curînd se vor reîntâlni, când Enea va ajunge la capătul zilelor sale pe pământ.
Enea și Sibyl au reluat drumul lor înapoi pe pământ unde s’au despărțit, Enea reîntorcându-se la corabia lui. A doua zi dimineață Enea a început navigația spre nord în căutarea pământului făgăduit găsindu-se undeva la vărsarea Tibrului în mare.
Dar pe Enea și pe oamenii lui îi așteptau și alte încercări teribile, cauza lor fiind tot Junona. Ea i-a incitat pe Latini și Rutuli, popoarele cele mai puternice din regiune, să se opună la așezarea pelasgilor pe teritoriul lor. Totuși regele latinilor, pe nume Latinus, era binevoitor față de acești străini. Latinus fusese prevenit, în vis, de tatăl său, Faunus, să nu-și mărite singura fată, Lavinia, cu niciun om din Italia, ci cu un străin ce va sosi curând; și, că din această unire se va naște o nouă rasă care va domina lumea. Așa că atunci când Enea a trimis o delegație la regele Latinus, cerând o bucată de pământ de-a lungul mării, pe care ei să se așeze, regele a fost foarte binevoitor, convins fiind că Enea este străinul care va fi ginerele său așa cum îi prezisese tatăl său Faustus. El promise tot sprijinul și prietenia sa, iar lui Enea îi trimise vorba că el are o fată oprită de ceruri să se mărite cu un localnic, ci doar cu un străin, omul destinului fetei lui, și care este Enea.
Dar Junona a intervenit din nou. Cu ajutorul uneia din Furii, Alecto, a incitat-o pe regina Amata, mama Laviniei, să se opună căsătoriei fiicei ei cu un străin. Pe de altă parte, l-a incitat pe regele Rutulilor, Turnus, care era cel mai serios pretendent la mâna Laviniei, să pornească imediat un război împotriva Latinilor, ca să prevină orice înțelegere între Latini și Troieni. Alecto a reușit să aranjeze și o a treia situație și mai sensibilă în defavoarea pelasgilor. Un țăran localnic avea la curtea lui un cerb tânăr frumos și blând. Fata țăranului împodobea coarnele cerbului cu ghirlande, îl pieptăna, îl spăla și avea grija lui. Cerbul era foarte blând; în timpul zilei se plimba slobod pe pajiști, dar seara venea acasă; toți țăranii de prin împrejurimi îl iubeau și-l protejau.
Fiul lui Enea, Ascanius, îndemnat de Alecto, fiind la vânătoare, răni mortal cerbul, care reuși totuși să ajungă acasă la stăpâna lui, unde și muri. Alecto avu de grijă să răspândească imediat zvonul uciderii, fapt ce a generat o luptă între localnici care voiau să-l omoare pe Ascaniu, și tracii troieni care îl apărau.
Această veste a ajuns la latium imediat după sosirea regelui Rutulilor, Turnus, cu armata lui, care s-a așezat în fața porților cetății. Regele Latinus, înspăimântat de desfășurarea evenimentelor, se închise în palat lăsând lucrurile pe seama soartei. În final armata rutulilor s-a unit cu cea a latinilor împotriva troienilor. Această armată unită era condusă de Turnus care era un soldat încercat. Alături de el era Mezentius, fost rege al Etruscilor, scăpat de furia poporului său și adăpostit de Turnus. Acest Mezentius era un soldat iscusit, dar de o cruzime nemaiîntâlnită. Un alt aliat era Camilla, regina Volsgilor un popor din sudul Latiului. Această Camilla fusese crescută și antrenată de tatăl ei să alerge mai repede decât păsările în zbor și să mânuiască arcul și săgețile atât de bine încât dobora cea mai iute pasăre, din zbor. Ea era însoțită de o mână de războinici, printre care erau și multe femei.
Ea însăși disprețuia căsătoria, iubea vânătoarea, bătălia și libertatea ei.
În această situație periculoasă pentru troieni, Tatăl Tibru, zeul fluviului pe lângă care aveau troienii tabăra lor, l-a vizitat pe Enea, în vis, și i-a spus să plece imediat în susul apei până la un orășel neînsemnat, unde era rege Evandru. Zeul Tibru i-a promis lui Enea că va găsi acolo ajutorul de care are nevoie. Dimineață, Enea împreună cu cîțiva însoțitori a navigat pe Tibru, în susul apei, până la Evandru, de care au fost primiți cu multă căldură. Orășelul era așezat pe câteva coline între care erau pajiști verzi unde pășteau oi. Enea a înțeles că ceea ce el vedea erau locurile pe care într-un viitor îndepărtat urma să se înalţe templele, Capitoliul, Forul Roman și alte edificii. Evandru i-a povestit lui Eneas că cu mult timp înainte țara era sub stăpânirea unor oameni sălbateci până când a venit zeul Saturn, gonit din cer de fiul său, Jupiter. Zeul Saturn a schimbat totul în bine, a introdus ordine în țară și a domnit cu atâta înțelepciune, justiție și pace încât timpul său a rămas în amintirea oamenilor ca Epoca de Aur. După aceea, aici au domnit o serie de tirani, până a venit el, un exilat din Grecia, și anume din Arcadia.
Enea a petrecut noaptea în umilul cort al lui Evandru pe un pat de frunze și acoperit cu o blană de urs. Dimineață, Evandru îi dădu lui Enea sfatul pentru care venise. El îi spuse că Arcadia (el numise noua sa țară, după numele celei părăsite în Grecia), era un stat slab ce nu-i putea oferi decât un ajutor neînsemnat. Dar ceva mai în susul Tibrului, pe malul opus, trăia un popr bogat și puternic, Etruscii, al căror rege fugitiv era în tabăra lui Turnus. Acest fapt numai era suficient ca Etruscii să-i ofere ajutor lui Enea, pentru că ei îl urau de moarte pe Mezentius, fostul lor rege.
Evandru se oferi să-i dea că ajutor pe unicul sau fiu Pallas; de asemeni dădu fiecăruia din oamenii care însoțeau pe Enea, câte un cal care să-i ducă cât mai repede la Etrusci.
Între timp, lucrurile în tabăra pelasgilor mergeau rău. Fortificată cu tranșee și cu un val de pământ, tabăra, lipsită și de cei mai buni luptători ai ei, plecați după ajutor era într-o situație disperată. Raportul de forțe între armata condusă de Turnus și grupul de Troieni era dezastruos. Turnus a atacat cu furie dar troienii au respins cu succes toate atacurile lui. Potrivit ordinelor lăsate de Enea înainte de plecare, troienii nu au ieșit la atac; părăsirea taberei ar fi fost fatală pentru ei, pentru că forțele inamicului erau mult prea numeroase. Problema care se spunea era cum să-i dea de veste lui Enea despre situația de fapt din tabără. Acest lucru era ceva de nerealizat, pentru că armata lui Turnus înconjurase tabăra, din toate părțile, astfel că nu se întrevedea nicio soluție. Totuși s-au găși doi tineri care observând că în tabăra rutulilor nu se vedea nicio lumina și nu se auzea niciun zgomot, deci toată lumea dormea adânc, au propus consiliul taberei să fie lăsați ei să încerce să străpungă blocada inamică și să-i dea de veste lui Enea. Unul era Nisus, iar celălalt era cel mai bun prieten al lui, Euryales, un copilandru încă. Nisus care era un luptător experimentat și-a reușit să-și croiască o cărare printre soldații inamici omorând în somn atâţi cât a putut să omoare, fără ca cei uciși să scoată un geamăt. Euriales era cu el. Dar această acțiune le-a luat prea mult timp și la lumina slabă a dimineții care se anunță, un grup de călăreți care veneau spre tabără, au văzut o scânteiere pe casca lui Euryales, și-au dat seama că nu este unul de-al lor și l-au prins, hotărînd să fie omorît. Nisus, care se rătăcise de prietenul său, s-a întors să-l caute și a ajuns exact atunci când inamicii se pregăteau să-l omoare. Atunci el a ieșit din ascunzătoare, de unde observa toată scena, și alergând la comandantul călăreţilor a cerut să fie el omorît, pentru că el este autorul măcelului, și nu prietenul lui. Dar soldatul împlântase deja sulița în pieptul lui Euryales. Nisus l-a omorît pe loc pe ucigașul prietenului său, dar a căzut și el alături de Euryales, străpuns de nenumărate lănci. Prietenia lor dusă până la sacrificiu a rămas simbol al adevăratei prietenii.
Enea a sosit cu o armată puternică de etrusci și bătălia dintre cele două armate a fost aproape o exterminare. Puțini au supraviețuit, în final inamicii troienilor sunt omorîți în masă. La sfîrșit s-au întîlnit Turnus și Enea, lupta aceasta era însă inegală, pentru Turnus lupta cu Enea era fără niciun sens, ca și când avea să se lupte cu un semizeu. Epopeea lui Virgilius se termină cu uciderea lui Turnus. Suntem lăsați să credem că Enea s-a căsătorit cu Lavinia, dând naștere unei rase noi, rasă română, punând bazele dinastiei de Alba-Longa. De aici legenda originei divine și troiene (pelasgice, tracice) a poporului român.
