Ei, tracii, au fost daci, și Dacii suntem… Noi! (II)

Populaţiile, neamurile pelasgo-tracice de la Marea Adriatică, din “ţinuturile ilirice”, atingeau, potrivit informaţiilor lui Strabon, Istrul şi Alpii dintre Italia şi Germania: “populaţiile pelasgo-traco-ilirice încep de la acel lac (este vorba de lacul Constanţa dintre Elveţia şi Germania de azi, n.a.) alături de care locuiesc vindelicii, retii şi helvetii… Amintitul teritoriu (alpino-panonico-iliric), dacii l-au prefăcut într-un pustiu, în urma războiului în care i-au biruit pe boi şi pe taurisci – seminţii celtice de sub stăpânirea lui Critasiros. Dacii pretind că ţinutul acesta ar fi al lor, cu toate că este despărţit de ei prin râul Parisos (Paar de azi în Germania, n.a.) care vine din munţi şi se varsă în Istru (Dunăre)…”.^[i]

Originea acestui popor tracic, căruia geografia şi condiţiile climatice i-a hărăzit culoarea albă a pielii, menţinută cu toate invaziile, încrucişările şi suprapunerile orientale, se confundă cu cea a arienilor carpato-danubieni, a vechilor pelasgi, întemeietori ai Europei moderne de azi. In ultima vreme, tot mai mulţi cercetători sunt de părere că leagănul vechii Europe este spaţiul carpato-dunărean (Marija Gimbutas), în timp ce consideră că spaţiul din care au pornit popoarele europene este situat pe teritoriul dintre Valea Dunării, Marea Egee (Marea Tracilor) şi Marea Neagră (Marea Getică).^[ii]

Istoricilor şi arheologilor li s-au alăturat şi unii lingvişti, printre care trebuie amintit Vladimir Georgiev. Importanţa tracilor în istorie şi a spaţiului tracic a fost subliniată ştiinţific prima oară de către Vasile Pârvan.

Născut la 28 Sept. 1882, în cătunul Perchiu din Comuna Huruieşti, Jud. Tecuci, fiu al unui învăţător rural, Vasile Pârvan a fost un alt îndrăgostit de preistoria poporului român. El ajunge la 27 de ani membru al Academiei Române, Profesor de istorie antică la Universitatea din Bucureşti, Director al Muzeului Naţional de Antichităţi. El este autorul sintezei istorico-arheologice despre protoistoria Daciei, pe care a intitulat-o Getica. In această lucrare V. Pârvan a pus în evidenţă, documentat şi convingător, măreţia poporului geto-dac. El va muri timpuriu, înainte de a atinge vârsta de 45 de ani, lăsându-ne un tezaur de nepreţuit, opera lui ştiinţifică.

Din punct de vedere lingvistic, mulţi cercetători susţin existenţa unei limbi ariene, carpato-danubiene (pelasgice) care a stat la originea limbii tracice, cu diferite variante locale. Având în vedere legăturile între limba hitita şi limbile ariene, se poate afirma că mişcări de popoare au avut loc de la apus spre răsărit, adică din Europa spre Asia şi nu invers. Forma veche a cuvintelor hitite constituie o dovadă că hitiţii s-au desprins din trunchiul carpato-danubian, european, pătrunzând în Asia Mică. Sunt suficiente dovezi de natură arheologică şi antropologică pentru a îngădui afirmaţia că, încă din epoca neolitică în spaţiul tracic şi într-o arie limitrofă acestuia, există o populaţie autohtonă, din care îşi trag rădăcinile popoarele istorice europene, iar această populaţie poate fi considerată din punct de vedere lingvistic ca preariană.^[iii] Tinând seamă de faptul că istoricii şi arheologii au neglijat, necuvenit, mitologia noastră traco-dacică, precum şi alte mitologii cu scrieri epice precum sunt Vedele şi Upanişadele sanscrite, consider că introducerea lor în circuitul cercetărilor ar fi în avantajul nostru, al românilor şi în special în avantajul iluminării trecutului îndepărtat al continentului european.

Simpozionul internaţional de tracologie care a avut loc în Bulgaria (15-18 Mai, 1998) cu temele de mai jos scoate în evidenţă cele afirmate de noi mai înainte:

1. Cel mai vechi simbol pre-tracic găsit în lume – zvastica – 6,000 î.d.H.

2. Primele ornamente şi măşti de aur (tracice) găsite în lume – 3,800 î.d.H. (Karanovo V-VI).

3. 1600 de tezaure ale regilor traci – cele mai frumoase din lume.

4. Noi splendori tracice.

In Iliada Homer spunea despre traci că “armatele lor străluceau de scuturi de aur şi tezaurele lor erau aşa de preţioase că regele Priam (rege al Troiei tracice) a putut să ia înapoi, de la greci, capul fiului său mort, numai după ce le-a dat acea faimoasă cupă tracică de aur”.^[iv]

Toate marile civilizaţii au înflorit pe văile unor mari fluvii şi în special la gurile de vărsare ale acestora: cea egipteană pe Nil, cea mesopotamiană, între Tigru şi Eufrat, cea indiană, pe Ind şi Gange, cea chineză, pe Fluviul Galben, iar cea europeană, cu voia sau fără voia “marilor profesori de istorie şi arheologie”, pe valea Dunării (Istrului, Danubiului) şi în special în zona deltei acesteia. Acesta este leagănul adevărat al civilizaţiei proto-europene, în străvechea vatră tracică a Carpaţilor, a Dunării carpatice. Aici veneau grecii în antichitate să-şi caute Lâna de Aur şi bogăţiile agricole dunărene. Aici s-a dezvoltat faimoasa Epocă de Aur, cu Cimitirul Eroilor de la Gurile Dunării şi Lăcaşul Zeilor din Cetatea Koga-Ion-ului.

Uitaţi-vă pe hartă şi veţi vedea ce fantastic arată acest spaţiu, unde din trupul munţilor ţâşnesc izvoare ce se prefac în râuri care se desfăşoară ca un evantai spre Dunăre, străbătând văi calme şi dealuri molcome, prielnice agriculturii şi păstoritului. De sus, din avion această reţea hidrografică, cu forma de elipsă, seamănă cu un Ou al Genezei. Munţi de sare, fără de care e greu de conceput viaţa omului şi creşterea vitelor, reprezenta în antichitate o bogăţie mai mare ca aurul, poate cea mai de seamă bogăţie pentru oamenii vechimii, bogăţia vieţii fără de care viaţa nu poate exista.

Bogăţiile solului şi subsolului au făcut ca spaţiul tracic să fie râvnit de triburile şi popoarele învecinate – spre acel Eldorado al antichităţii îşi orientau dorinţele jefuitoare vecinii. Invadatorii europeni au venit şi încă mai vin de la răsărit, mişcările dinspre sud spre nord fiind determinate nu atât de cauze economice, cât de modificări ale climatului, de schimbarea florei şi faunei. Precum orice pom ce dă roade şi seminţe, caută să le răspândească în preajmă, aşa şi neamul nostru al daco-tracilor, prin triburi prolifice, a rodit şi s-a răspândit fie la marginea teritoriului său de vieţuire, fie deplasându-se la distanţe mai mari până în Asia ori trecând strâmtorile Bosforului şi ale Dardanelelor până în Anatolia; aşa au ajuns ramano-dardanii să ridice oraşul cetate Troia, iar brigii să alcătuiască o “filială” care a luat numele de Frigia; mysii nu erau altceva decât o fărâmă a moesilor din sudul Dunării; mesapii, iapygii şi veneţii din Italia de răsărit erau surplusuri ale traco-ilirilor din Dalmaţia şi din Panonia (unde a existat statul Rama – până la venirea ungurilor, după cum atestă o serie de surse toponimice).^[v]

Extinderea neamului carpato-danubian se poate asemăna cu o explozie atomică, avându-şi epicentrul acolo, acasă, în Ţara Soarelui, în Daksha pre-sanscrită, ariană. Ii vom găsi pe strămoşi pe râul Hipanis (Bug) şi Borystene (Nipru). Cimmerienii vor fi împinşi de către sciţi spre sud, dar şi ei sciţii se vor topi în marea populaţie tracică, tracizându-se, lăsând în urma lor doar … un nume. Ei tracii care se întindeau spre apus până la Oceanul Atlantic, au pătruns şi pe Valea Vistulei întemeind cetăţi ca Getidava; alte ramuri ca etruscii şi veneţii se vor îndrepta spre Valea Padului. Peninsula Italică au cucerit-o de cel puţin patru ori, ultima dată sub conducerea strălucitorului raman Enea – plecat din zona Oltinei (Dobrogei de azi) ori, după Homer şi Virgilius, de la Troia. Când Demostene şi Ificrate socoteau ca o cinste faptul că mamele lor fuseseră trace, când grecii “ne împrumutau” zeii schimbându-le doar numele, înfruptându-se din plin din miturile şi credinţele geto- dacilor, cum să nu ridicăm vocea azi, noi urmaşii acelor daco-traci şi să spunem lumii adevărul? De ce să tăcem, umiliţi şi furaţi de al nostru trecut glorios din dorinţa “inteligentă” de a nu ne supăra “vecinii”? Cine au fost şi cine sunt ei vecinii?!

Niciodată un popor umil şi fricos nu a fost respectat, niciodată un iepure nu va sta alături de un lup! Este timpul să ne trezim, să ne scoatem ochelarii de miopi, primiţi de la vecini şi să ne uităm cu mândrie, acolo, departe în trecut, redescoperindu-ne şi mândrindu-ne cu noi înşine. Nu este nimeni în toată Europa, care să aibă o istorie mai veche, mai frumoasă şi mai fantastică ca a noastră.

Noi nu trebuie să uităm că suntem aici, pe acest pământ european primii, înaintea grecilor, italienilor, francezilor, germanilor or turcilor, înaintea englezilor or slavilor.

Ei toţi, noii veniţi, doresc ca noi să nu fi existat; astfel ca ei să aibă drepturi! Ei spun că Transilvania a fost lipsită de populaţie, iar ei au venit şi au locuit-o. Ei ne încurajează în naivitatea noastră să credem că de fapt noi am apărut după 106 d.H., prin unirea dintre “doi bărbaţi” Traian şi Decebal, Traian – cuceritor a 14% din teritoriul Daciei, în urma unui război fratricid.

E timpul să realizăm că noi avem istoria noastră, cu mii şi mii de ani înaintea sosirii romanilor pe câţiva kilometri din teritoriul Daciei; istoria noastră a început atunci, de mult, când noi am început să făurim Europa, să cucerim Asia: China, India şi Japonia, Anatolia, Sumerul şi Asia Mică, Palestina şi Mesopotamia, Nordul Africii.

Aceasta este istoria noastră, a carpato-danubienilor, pelasgilor, tracilor, daco-românilor. Noi daco-românii reprezentăm coloana vertebrală a istoriei lumii contemporane.

---

[i].  Strabon, Geographica VII, 5, 1.

[ii].  Marija Gimbutas, The Goddesses and Gods of Old Europe: Myths and Cult Images, Univ. of California Press, Berkeley, CA, 1996, p. 16.

[iii].  J.C. Dragan, Noi Tracii, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1976, p. 90.

[iv].  Time Magazine, April 27, 1998, pp. 62-63.

[v].  Nicolae Densuºianu, Dacia preistoricã, Ed. Meridiane, Bucureºti, 1986, p. 485; vezi ºi Alexandru Pele, Vidul demografic ºi matematica, Ed. Abaddaba, Oradea, 1998, p. 175.