7.3 C
București
joi, 22 octombrie

Jurnal de călătorie în Dacia, ţara zeilor (IX)

În continuare Andrei încearcă să-și găsească și aici prieteni, ca peste tot pe unde mergem.

– Cum te numești?

– Adi.

– Adi și mai cum?

– Adi Stoicoiu.

– Și ce face omul asta aici, Andrei?

– Ăsta este… este cel mai mare diplomat al…vacilor.

– Ha, ha, ha!…

– Și unde trăiește?

– Trăiește aici, sus, la munte. Da, trăiește singur la o depărtare de 5 kilometri de cea mai apropiată casă…Singur. Dar știi cine cunoaște cel mai bine locurile acestea? Adrian Stoicoiu. În Munții Surya-nului el este stăpîn.

– Ce peșteri sunt pe aici?

– Păi… sunt multe: Peșterile din Hirtoape, Peștera Tepter, Peștera Bodii…

– S-a găsit și multă ceramică dacică înăuntrul lor.

În sfîrșit, astăzi este iulie 10, 1998 dimineața, iar unii au renunțat să mai meargă cu noi… să se cățere pe poteci de munte, să se agațe cu mîinile de ierburi, să-și înfigă unghiile în pămînt printre pietroaie ca să poată vedea un zid dacic neexplorat, neatins încă de furioşii noștri arheologi de origine romînă.

Unii au renunțat ieri, alții azi dimineață. Dan a plecat primul, a fost chemat de urgență. El este avocat. Cu Tudor, motivele sunt diferite: mai puțin musculare și mai mult digestive. El s-a gîndit că nu poate să oprească la fiecare colț de drum, prin munți, să-și dea jos pantalonii, așa că s-a hotărît să se ducă spre Deva cu colonelul, nefiind convins că s-ar întoarce înapoi, la noi. Se gîndea chiar să se înapoieze la Chișinău. Andrei, o vulpe bătrînă, i-a zis cu o voce blîndă și compatimitoare: “Ia-l și pe Costel cu tine, la Deva, tot suferă el cu inima”. Cum Tudor s-a grăbit să spună “Da”, iar Costel nu a vociferat, s-a trezit că… trebuie să-l aducă pe Costel înapoi, și nu mai poate fugi la Chișinău. Ideea a fost foarte bună. Mergem în continuare spre Sarmisegetusa, mergem la Grădiștea de Munte și de acolo la Fetele Albe. Dacă am putea găsi doi cai, ne-am putea simplifică drumul spre Sarmisegetusa.

Dar lucrurile nu sunt așa precum par. Oamenii de aici nu arată o dorință arzîndă pentru bani, valorile pe care contează ei sunt puțin diferite. Ei iubesc natura, cu care se confundă de multe ori, iubesc o masă bună în compania unor buni prieteni și, de ce să nu recunoaștem, iubesc și un pahar bun de tărie.

– Pe aici, pe undeva, trebuie să fi fost o cărbunărie, ei, dacii, fiind unii dintre cei mai sofisticați metalurgi ai antichității.

– Da, este așa ceva prin apropiere, îmi răspunde Andrei. Există aici un deal numit Carbunaria, pe care s-au găsit foarte multe cioburi dacice, de către arheologi. Dar cercetări serioase nu s-au făcut.

– Și unde se află acest deal, lîngă ce sat?

– Lîngă Costești, de unde veneau ieri, pe jos, Generalul Vasile Dragomir cu domnul profesor Rudan. Au fost ieri și au văzut Carbunaria și numai ei îți pot da mai multe informații.

– La ce lucrează ei aici ?

– La un proiect al Institutului de Geo-Dinamică, care se ocupă de cutremurele de pămînt din Romînia. Fac de fapt o acțiune de patriotism, fiindcă fac aceste investigaţii despre civilizația dacică pe proiecte de geodinamică. Ei vor să-și facă aici și un laborator care să cerceteze posibilele mișcări tectonice ale zonei. De fapt, ei studiază civilizația dacică. Deci este o preocupare foarte frumoasă a domnului academician Zugrăvescu, directorul acestui Institut.

– La capătul de sus, dinspre sud al Orăştioarei de Jos se găsește o terasă extraordinară de pe care am cules foarte multă ceramică și care nu a fost cercetată arheologic niciodată, îmi spune Andrei.

– Asta care a fost la dreapta?

– Asta, da.

– După ipotezele noastre, aici ar fi fost o așezare foarte importantă dacică, fiindcă aici, după algoritmul nostru, se unesc niște linii foarte interesante.

– Ia uite, munții, cum se văd!

– Da, ies din ceață că a plouat.

– Andrei, tu spui că ai oamenii tăi aici, care cînd soseşti, te anunță ce au mai descoperit, tu decizînd dacă te interesează sau nu. De ce și arheologii noștri nu fac la fel, de ce nu au și ei un contact cu localnicii așa cum ai tu? De ce trebuie să vii tu, de la Chișinău, fără să fii plătit de nimeni și să faci ce faci? Să te preocupi de aducerea în prezent a unor descoperiri despre daci, care fac să explodeze toate cunoștințele noastre despre daci. Ei, Dacii devenind prin publicațiile tale, nici mai mult nici mai puțin decît centrul civilizației antice al Europei?

– Miky, nu mă lăuda prea mult. Nu-i uita pe general, pe profesor, pe tine, care vii din New York și ne uimești cu relatările tale despre o nouă istorie a noastră pe care nu o știam, dar o simțeam.

– Intrăm acum din nou în Bucium, nu?

– Da, Bucium este primul sat din cadrul comunei Orăştioara de Sus. Pe teritoriul acestei comune se află principalele cetăți dacice. Este o comună de 30 km lungime, din care fac parte satele Bucium, Orăştioara de Sus, Plopeşti, Costești, Costești Deal și Grădiștea de Munte.

– Știi Andrei, cu metalurgia la daci tu m-ai convins de priceperea acestora în prelucrarea fierului. Am scris despre asta în “Cuiul dacic sau Cuiul lui Pepelea“.

– Da, îmi aduc aminte, mi-ai trimis și mie ziarul la Chișinău. A fost frumos gestul tău.

– Am o altă întrebare la care nu cred să găsesc un răspuns:cu ce au tăiat dacii piatra?

– Profesorul Glodaru, arheologul principal al Romîniei în problemele civilizației dacice, spune că a găsit o tonă de plumb pe acest teritoriu sacru al dacilor.

– Și pe unde este depozitată această cantitate uriașă de plumb?

– O are în niște depozite colosale, la Cluj, la care nu are nimeni acces.

– De ce trebuie să fie așa un mare secret?

– În loc să ne mîndrim cu el, să-l ținem ascuns?

– Nu are nimeni acces la acesta, nici ăștia de aici, de la Deva, de la muzeu nu știu prea multe.

– Ăștia nu știau nici despre cuiele dacice care nu ruginesc. Arheologii de la Deva, deși Deva este muzeul principal al civilizației dacice din Romînia, știu mai puțin decît știi tu, Miky, la New York.

– Spune-mi Andrei, ce-a spus Glodaru de fierul acesta care nu ruginește, pe care l-ai cercetat?

– La început a spus că e dat cu o vopsea, care-l proteja de rugină, a și scris despre așa ceva.

– Dar după ce i-ai dovedit din ce e făcut, și ai adus toată documentația științifică? Ce-a mai zis?

– N-a mai zis nimic…

– N-a făcut nici un comentariu?

– Nimic, iată am fost și la el, i-am și scris o dare de seamă, pe care am și publicat-o în cartea cu “Fierul-Piatră, Dacii-Timpul”. Domnii au fost foarte interesați cînd le-am arătat studiile spectrofotometrice, graficele… le-am arătat tot. Am fost dus și la un profesor Radovici, la București. El era (poate că mai și este) director adjunct la ICECHIM, fostul institut al Elenei Ceaușescu. Acesta se ocupă cu protejarea țevilor contra ruginei. Am fost la el și am discutat mult pe această temă. “Domnule, asta explodează foarte tare… “, a zis el. Am mers pe urmă pe la unul, pe la altul. Ne susținea, e drept, și președinția de atunci. Pe urmă am primit 20 de milioane de lei, de la Ministerul Cercetării. Acești bani trebuia să-i împărțim cu el. Noi să-i dăm probe și el să le studieze. El a luat 20 de milioane de lei și nouă ne-a dat… nimic. În 1995 ăștia erau niște bani!

– Deci a luat banii și…a plecat?

– A luat banii institutului, ICECHIM-ului, și nu ne-a dat nimic.

– Și nu s-au uitat și ei să vadă de ce nu ruginesc cuiele acelea dacice, după mai mult de 2000 de ani?!

– N-au făcut nimic.

– Dar ce au făcut cu cele 20 de milioane de lei? Cum au justificat distrugerea acelor bani?

– I-au folosit pentru “Metodologie de cercetare“.

– Adică au stat pe scaune, bîndu-și liniștiți cafeaua dimineață, discutind politica zilei și încasîndu-și salariile la timp.

– Bine domnilor, zic, dar pe ce probe ai făcut cercetarea? Că de la mine nu ați primit nimic și nici nu le-ați cerut! De ce nu aveți nici o proba, cînd eu am zeci de astfel de cuie? Ce ați cercetat dumneavoastră?

– Ce vale este asta, Andrei?

– Este valea Ninesului.

O luăm acum spre Sarmisegetuza, în direcția asta. Iar acum am intrat în Grădiștea de Munte. La stînga este valea Aninesului, care duce la vîrful lui Hulpe. Acolo se găsește una din cetățile dacice cele mai importante. Acolo, pe vîrful Ceața, așezarea a fost făcută pe 50 – 60 de terase, la o înălțime de 1200-1300 metri, care nu s-a cercetat arheologic niciodată. Acolo sunt imense bogațîi arheologice, după cum spunea Daicoviciu batrinu’.

– Cînd spui “Daicoviciu’ batrinu” vrei să spui Constantin Daicoviciu?

– Da, academicianul.

– Asta este cea mai mare așezare dacică, aici la Ceața. Pe această vale a Ninesului te duci spre ea. Sunt cam vreo 7-8 km. Accesul e foarte greu. Fără o mășînă bună, foarte bună, de teren, nu poți ajunge acolo. Acum avem pe dreapta Apa Grădiștei. Vezi acum terasele astea, aici sus, și cînd te uiți la aceste terase vezi cum trăia dacul, unde-și așeza casă.

Adi Stoicoi, călăuza noastră, are și el o ipoteză foarte interesantă de felul în care își așezau dacii casele.

– Domnilor, ăștia își aveau casele așezate pe munte, după epoleți (după gradul pe care-l aveau). Jos trăia sergentul, pe urmă plutonierul, pe urmă locotenentul, și sus de tot, trăia generalul.

– Adică era o ierarhie…

– Da, era o ierarhie și în așezarea teraselor, cu cît erai mai sus pus, cu atît îți era și casa așezată pe o terasă mai înaltă, mai spre vîrful dealului.

– Este părerea ta, Adi, susținută de unele observații, ori este numai așa, o părere?

– Cantitatea de ceramică de calitate crește pe măsură ce ne apropiem de vîrf.

– Da, poate fi un punct de vedere.

– E părerea lui, spune Andrei, dar posibil să fie adevărată. Dacii erau și ei împărțiți în caste. Vrem noi sau nu vrem dar, sigur nu aveau robi… aveau casta luptătorilor, casta nobililor – tarabostes și pe cea a oamenilor obișnuiți, a plugarilor.

Din nou ne aventurăm prin locuri rupte de apă, prin noroaie și gropi, noroc cu mășina asta rusească a lui Andrei.

– Cum îi spune mașinii?

– Vrei să spui ce marcă este?

– Da.

– Este o Niva…

– Uuu, ce se aude pe sub ea?

Am ieșit din gropile astea de noroi că nu știu cui să îi mulțumesc: lui Andrei, care s-a gîndit s-o cumpere, ori rușilor care au conceput-o așa de solidă? În față se vede casa lui Adi, cocoțată pe un colț de munte, acoperită de vegetație, care pe aici abundă. În fața casei ne întîmpină o cățea foarte suspicioasă, care nu prea cunoaște termenul “prietenie”, așa că prefer să stau în mășînă pînă cînd își mai domolește curiozitatea.

Azi, 10 iulie 1998, este singura zi pe care o găsim mai cu soare. Pînă acum nu a făcut decît să plouă pe noi ca dintr-o stropitoare fină, nu foarte mult, dar continuu. Cum or fi trăit strămoșii noștri pe aici? Cum de cuiele pe care le foloseau la construcția templelor nu au ruginit după mai bine de 2.000 de ani? Cum au tăiat stîncile, munții, ca să-și construiască terasele pe care au adus de la mari distanțe, cantități uriașe de blocuri de granit, pe care le-au finisat așa de perfect?

– Andrei s-a înarmat cu instrumentul de cercetare “dacic”, un ciomag de toată frumusețea, iar eu n-am putut să fac alceva decît să-l imit. Azi trebuie să ajungem la Fetele Albe și, dacă timpul ne va permite, să ne mai abatem puțin pe la Sarmi-Seget-Usa, mergînd pe creasta muntelui, sperînd ca vremea să ne fie favorabilă și să putem face și niște poze mai ca lumea.

Acum trecem tot pe malul rîului Grădiștei, drumul e dărîmat, rupt, abia dacă poți să pășești pe el. Este drum doar de un “picior”, pe stînga am stînca muntelui, iar pe dreapta rîpa, prin care curge vitejește și zgomotos rîul dacilor. Cînd a spus ce a spus, primarul comunei Orăştioara de Sus, că natura este adevăratul arhitect al locurilor acestea, a avut dreptate. Miroase a verdeață peste tot, din care aurește, sub razele de soare, apă de ploaie, care a spălat frunzele și iarba. Este așa de frumos, iar aerul miroase așa de plăcut încît îi poți înțelege pe daci și pe urmașii lor de azi, care trăiesc pe aceste locuri, de ce nici nu se gîndesc să le schimbe vreodată…pentru că nicăieri nu poate fi mai bine ca aici. Sunt tot felul de culori în pădurea care acoperă munții, de la un verde pal deschis pînă la cel închis, și asta fără să se schimbe treptat, sunt amestecate așa, la întîmplare, dînd astfel frumusețea locală. Pe stînga și pe margine sunt mici ferigi, mici cînd spun înseamnă un metru jumate – doi, care și ele se întind, de plăcere, la soare. Continuăm drumul… Eu, precis, nu știu unde merg, dar, probabil, Andrei are ceva în cap și vrea să mă ducă acolo, undeva, la Fetele Albe. Pînă una alta, încerc să mă țin după ei, să nu rămîn în urmă, pentru că nimeni nu încearcă să te ajute. Fiecare merge pe picioarele lui, pe cont propriu. S-a atașat la grupul nostru și Adi, care pînă acum, la ora aceasta de dimineață, unsprezece și un sfert, fusese în casă. L-am găsit acolo, lungit în pat. Ne-a spus că toată noaptea a umblat, căutînd naiba știe ce. Asta este viața lui, îi place să trăiască aici în mijlocul naturii, la zeci de km depărtare de oameni, se amestecă cu ea, trăiește cu ea și se simte fericit. El este unul dintre prietenii lui Andrei, care de cîte ori găsește cîte ceva, cînd Andrei sosește îi și spune. Andrei îl consideră un prieten foarte bun și îl tratează ca atare.

- PUBLICITATE -

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

WWW