7.6 C
București
sâmbătă, 24 octombrie

Jurnal de călătorie în Dacia, țara zeilor (VIII)

Dar, de mirare, pentru că el, Ceaușescu, a fost tot timpul, cu dacii, cu dacii, cu dacii…

– Da, dar el semnase în cartea de onoare, după ce a fost reconstituit monumentul,

iar noi am susținut că…

– E un fals…

– Nu, că e o greșeală, pur și simplu, și s-a supărat „tovarășa”. După aceea, în 1988…

– Vezi mă, cum se scrie istoria?

– În 1988 am fost trimis de generalul Ilie Ceaușescu, cu o echipă militară, să fac niște teste în sudul Dobrogei, niște teste de biodetecţie. Era vorba despre niște experiențe.

– Nu mi-ați spus, care este specialitatea dumneavoastră?

– Am două. Una este asemănătoare cu a lui Andrei, adică am făcut Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, Facultatea de Cinematografie Imagine Film și Televiziune, după aceea m-am respecializat în biofizică de frontieră. Am reluat niște cercetări la Adamclisi și, ce-am descoperit?…că monumentul de la Adamclisi este practic amplasat într-o piațetă, de la monument tăiate niște ziduri, radial, am descoperit două ziduri concentrice pe o distanță de… și după aceea din aproape în aproape…

– Ce distanță, aproximativ?

– Cum să vă spun, pe o rază de…

– Un km, doi, cinci?

– Nu, pe o rază de două sute de metri, două ziduri concentrice și pînă la urmă, din aproape în aproape, că am făcut și un sondaj din dispoziția lui Ilie Ceaușescu, și îmi promisese că îmi da unitatea de la Topaisari, unitatea militară, cu utilaje moderne, de sonografie, ca să descopere, tot acolo, o așezare fortificată, nemaipomenită, la Adamclisi, iar monumentul este în…

– Mijloc.

– Nu, nu chiar în mijloc, puțin, puțin excentric, dar aproape în mijloc.

– Dar altarul român?

– Da, există și el. Acolo unde au fost incinerați circa 3.700-3.800 de ofițeri români, cotropitorii, dușmanii noștri de atunci, care au pierit în ciocnirea cu dacii de atunci. Există și lespedea aceea, de acolo, care arată că au murit de o moarte năpraznică! Și asta e un semn de întrebare. În antichitate se cunoștea cam de ce moarte puteai să mori, fie cu gîtul tăiat, fie spintecat. Ei bine, acolo se spune că au pierit de moarte năpraznică! Și unde este amplasat, eu am mers pe detecție, unde este amplasat acest altar? Între cele două ziduri concentrice, deci în afara monumentului de la Adamclisi. Din aproape în aproape, am luat prin biodetecţie, și am ajuns la taluzul canalului de irigații, construit în epoca noastră, și găsesc zidurile exact acolo. În taluzul canalului. Ei nu au mai putut să pună dale din beton acolo, și numai au matuit cu beton, de sus pînă jos. Văzînd treaba aceasta am început să caut prin comuna Adamclisi, prin satul acela, să caut muncitori care au lucrat la canal și să-i întreb cam ce au făcut pe acolo.

– Am găsit ziduri acolo, spun ei. Am găsit pietre din astea acolo…

– Și cum arătau?

– Păi erau așa, cu niște jgheaburi…

– Adică?…după multe discuții și descrieri, aflu că acele ” jgheaburi” de pe pietre erau de tip coadă de rîndunică.

– Și zic, unde sunt pietrele alea acuma?

– Păi au fost încărcate în basculantă și au fost cărate, nu știm unde au fost cărate.

– Și de atunci, din 1988, am tot încercat să sensibilizez niște foruri de aici. Le-am spus următorul lucru: trebuie refotografiate toate componentele originale din muzeul de la Adamclisi, sunt peste o sută și ceva de componente, și să se facă din nou o cercetare științifică. Am elaborat un procedeu de compunere a imaginii din detaliu. La noi s-a bătut mare tam-tam pe faptul că un cercetător de la Universitatea din Honolulu, Michel Spidel, ar fi descoperit pe metodă numărul patru, moartea lui Decebal la Adamclisi!

– Păi cum să-l descopere acolo cînd el…

– Ce a făcut el, a studiat o fotografie realizată după un negativ aflat la Institutul German de Arheologie de la Roma. Că nemții au un institut de Arheologie acolo, bravo lor! Eu am refăcut fotografia în metoda respectivă și a reieșit cu totul alceva. „Ce amenințare!”, s-a scris atunci, s-a publicat în Magazin Istoric, ”s-a descoperit moartea lui Decebal pe una din metopele de la Adamclisi” și că „s-a clarificat originea monumentului, că aparține epocii lui Traian ” și așa mai departe. Am publicat și noi după aceea treaba aceasta. În realitate nu era așa cum a apărut în Revue Archeologique, la Paris, în materialul lui Michael Spidel, unde unul își tăia gîtul. Ei au retușat poza și au arătat că ăla își taie gîtul, cu un fel de cosor. În realitate era tivul cămășii unui luptător pedestraș, un luptător oarecare, care se ferește cu scutul, se apără cu scutul, de atacurile unui cavaler care îl lovește cu lancea. Și nu s-a găsit o sumă derizorie pentru refotografierea tuturor componentelor, adică să se facă o fotografiere științifică! Apropo de treaba aceasta, realizăm un documentar pentru televiziune, prin 1978-79, la Alba Iulia, eram în muzeu acolo. La un moment dat, începusem să pun lumina că să filmez o stemă, din asta funerară, și eram cu un muzeograf de acolo, Cloșca îl chema. Erau trei băieți într-o familie, și părinții i-au nenorocit… unuia i-au pus numele Horia, altuia Cloșca și… Crișan celui de-al treilea. Ăsta, mijlociul, săracu’, era muzeograf acolo, era Cloșca. La un moment dat, în timp ce eu am pus lumina el a zis:”vă rog opriți-vă, opriți-vă aici, și a alergat și a adus un aparat de fotografiat și a zis „vă rog, fotografiați-l, că mi-e teamă să-l fotografiez eu, să nu dispară”. Erau patru vulturi cu aripile desfăcute la cele patru colțuri, și el nu văzuse treaba aceea pînă atunci, de ce? Pentru că erau foarte erodați, nu se vedeau cu ochiul liber. Mi-a spus că el, cu 15 ani în urmă, încheiase cercetarea stelei, publicase și o broșurică pe treaba aceasta… dar acum totul se dă peste cap, nu mai corespundea cu ce publicase el. Cînd și alți arheologi, istorici, vor face la fel? Treaba cu Adamclisi-ul este cam tot așa. Nu se dorește reluarea cercetărilor de la Adamclisi, pentru că s-au luat doctorate pe faptul că monumentul a fost considerat, greșit, ca român.

– Apropo! Spuneați ceva ieri de Columna, de Columna „strămoșului”, de la Roma. Ați avut curiozitatea să citiți ce scrie pe soclul ei?

– Nu.

– Nu a fost nici pomeneală ca pe vremea respectivă populația Romei să-i ridice lui Traian vreo coloană. E un reper… și italienii recunosc asta. A fost un reper topometric și ulterior, abia, a fost îmbrăcată cu metopele acelea din campaniile dacice ale lui Traian. Jos, pe ea, scrie clar, noi avem replică la Muzeul de Istorie, scrie așa: ” lui Traian etc. etc. împăratul Germanicus etc. etc.”. Iar dedesubt, cu litere mai mici, scrie așa: ”pentru a se arăta cît de înalt a fost locul care a fost săpat cu eforturi omenești etc. ” Deci columna a fost ridicată, așa cum am spus mai înainte, că reper topometric și nu în memoria „strămoșului”.

– Ca să schimbăm discuția, de fapt unde mergeți acum?

– La Cetățuia.

– Dacă mergeți pe culmea principală, pe sus pe unde umblu eu, nu vezi nimic, dar acolo a fost zidul acela „chinezesc” care începe acolo, la Orăștie, și se termină tocmai jos.

– Unde jos, la ce?

– La Jiu.

Îl regăsim pe neobositul meu prieten Andrei Vartic și în această dimineață, vorbind despre strămoșii daci, despre ce ne-au lăsat aceștia. Discutăm despre cetățile dacice și despre ce nu se potrivește cu realitatea.

– Modelul ingineresc de la Cetățuia îl găsești repetat în toate formele, spune Andrei. Iar aceste dîmburi, pe care le vedeți pe dreapta, unii le zic mameloane, sau unități de artă promorfologice ale suprafeței topografice.

Pe dealul asta găsești tot ce vrei și nu vrei…

– Care deal, cum îi spune?

– Ăsta a fost Faeragu.

– Faeragu…

Personal nu sunt de acord cu istoricii că Sarmi-Seget-Usa a fost capitala lui Burebista. Numai un „neinspirat” poate să-și aleagă capitala aici, unde dacă arunci un pietroi, de pe una din movilele din jur, riști să spargi capul unui „cetățean” al cetății.

– Și unde crezi că a fost, de fapt, capitala?

– Capitala Daciei – Dragomir militaru vorbește -, este undeva de la Hirtoape, nițel mai sus, spre Comarnicel, pe drumul lui Hud. Noi am găsit sus, la Hirtoape, în afară de elemente militare construite pe teren, și elemente subterane, care după părerea mea îi proiectează pe daci că ducînd un fel de război că în Vietnam! Dacii noștri erau foarte buni luptători și pe dedesubt, de aceea, chiar dacă nu este numai părerea mea, se vorbește că în zona Cioclovina sunt niște peșteri ciudate, interesante, puțin explorate. Am fost în unele…mulți vorbesc mai mult despre aurul lui Decebal, care a fost furat numai parțial de „străbunii” români. Aici este vorba de aurul pe care îl caută unii pe aici… vezi toată ziua tot felul de neisprăviți care vin să-l caute, vorbind de spiritism și tot felul de prostii, cînd de fapt ei sunt nimic alceva decît hoți.

– La Cetățuia, la Blidaru, găsești ideea de bază inginerească a modulului, care în funcție de relief, îl utilizează că element de strategie, apărare, care să suplinească deficitul de forțe…

– Nu. Sarmisegetusa Regia a fost capitala dacilor. Acolo a fost garnizoana regală militară. Nu sunt construite nici case acolo… casele au fost pe culme, sus.

– Dar ce spuneți dacă, zona fiind un centru religios și astronomic (așa cum ați și menționat înainte), a fost locuită de sacerdoţii locali!

– Cred că asta poate fi mult mai adevărat decît orice altceva. Și cînd te gîndești că suntem descrişi de „istoricii noștri” ca un popor „tînăr”, apărut în Europa…nu de mult, prin 1859…

Asta nu o fac numai Ei, istoricii „noștri”, ci în special vecinii.

– A apărut „Cronica Anonimă”, tradusă și în romîneşte.

– Eu nu o am și nu am găsit-o.

– Îmi lăsați o adresa? Vă trimit eu un exemplar. În ea se spune clar că la venirea ungurilor în Transilvania, aici trăia o populație valahă. Ungurii acuma au scos pasajul acesta, originalul aflîndu-se la Viena. Același Anonimus, referindu-se la vitejia ungurilor, că erau foarte bataiosi în lupta, scrie așa despre ei, în latinește:”probabil și datorită faptului că ungurii mîncau carne de om și beau sîngele acestora, erau mai virtosi în lupte”. Ei bine, datorită acestui paragraf, istoriografii unguri nu prea vor să vorbească de acest pasaj.

– Se spune că diferența dintre Dumnezeu și istorici este că primul nu poate schimba trecutul, pe cînd Ei, istoricii, o fac cu ușurință, spun eu.

– Uite, aici, pe platoul asta, oamenii lui Claudian și ai lui Bivolaru, spune generalul. Spurcații ăștia, nenorociții, i-aș împușcă ca pe cîini.

– Ăștia cine sunt?

– Sunt niște secte, umblă după aur, dar zic că umblă după spirite! Umblă cu prostii și distrug zona. Mii de oameni vin aici, că la armata. Dimineața fac înviorare, merg cu frontul la masă, spun rugăciuni și… caută.

– Se pare că dl. președinte „M” iubește și el natură. Și-a construit o vilă, chiar aici, pe drumul spre Sarmi-Seget-Usa distrugînd totul de jur împrejur, aici la Grădiștea Muncelului.

– Dar de fapt ce-o fi însemnînd Grădiștea?, întreabă Costel.

– Ordine, restructurare, asta ar însemna în sanscrită.

Mergem în continuare pe un drumuleţ spre Grădiștea de Munte. Rîul aici parcă nu mai este nervos, iar niște vaci ne-au barat total drumul. Nici nu se feresc. La întoarcere o să trecem poate și prin Peștera Bolovănoasă…Există și o poveste, a unei săbii de aur, dacice, spusă acum de Andrei.

– Cine a găsit-o, măi, Andrei?

– Doamna Trufaș din Cucuis. Pe atunci era o tînără fată de 18 ani, care sapă cu Constantin Daicovici, bătrînul, la Orăştioara de Jos, în jurul Castrului Roman. Sapă cu alți săpători, de pămînt, pe șantierul arheologic. Și într-o seară, ea și cu o fată din Bucium au găsit o sabie de aur de 70 centimetri lungime. Academicianul Constantin Daicoviciu a fost strașnic de fericit de găselnița asta, le-a pupat, le-a cuprins, le-a sărutat…

– Și le-a luat-o.

– Da, le-a luat-o. Misterul acestei săbii este că, cît am căutat-o eu în literatură, nu am găsit-o. Și am reconfirmat de cîteva ori cu doamna Trufaș povestea cu sabia dacică de aur.

– Este încă în viață?, întreabă Tudor.

– Da, este în viață, și o puteți vedea și voi dacă timpul ne va permite.

– Cîţi ani are doamna?

– Vreo 70.

– Da?

– Da.

Casetofonul continuă să mă necăjească și nu sunt convins că imprimă ce vreau.

– Și asta merge acum sau nu, Tudore? Se învîrte?

– Nu. Nu merge.

– Merge acuma?

– Nu știu cît merge de bine.

– Ține și tu volanul Tudore, un pic.

– Măi Miky, tu nu știi să scrii și din memorie?

Tudor este chiar fericit acum. Se ține cu mîna dreaptă de volan, în timp ce cu cealalta gesticulează, supărat pe casetofonul meu, american.

În continuare, drumul șerpuiește, se răsucește, se îngustează, se lasă chiar să fie baltocit de ploaie, dar nu se rupe. Acum avem o prăpastie pe dreapta, pe unde curge acest pîrîu.

– Cum îi spune ăstuia, Tudore?

– Grădiștea.

Rîul Grădiștei, care modifică toată geografia locală. Este frumos și îmi amintește de Peru. Parcă vezi Machu Pichu, uitîndu-te la muntele ăla din față, pe care sunt săpate aceste terase ale dacilor. Ne continuăm aventura prin rupturi de drum, gropi și prin băltoace, mergînd, mergînd înainte. Drumul de aici merge prin ceață pentru un interval scurt de timp, că să ne apară în față o mică așezare.

– Și cum îi spune sătucului ăstuia?

– Grădiștea de Munte, vine răspunsul.

– Da, au bisericuța, au o școală de 4-8 clase…iar asta este valea Ninesului…

Frumos mai e aici!

- PUBLICITATE -

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

WWW