9.6 C
București
sâmbătă, 24 octombrie

Stalin şi „poporul” rus libertatea n-au adus

Cu ani de zile în urma, pe vremea Canalului, prizonierii politici, amestecaţ-i cu cei de drept comun, erau persecutaţi, macinati fizic şi moral în acel lagar de muncă comunist. Imi povestea tatal meu cum pe o iarnă friguroasă erau scoşi afară mai mult dezbrăcaţi, la inspecţia pe care “salvatorii” ruşi o faceau ; erau obligaţi, cu baioneta în spate, să strige tot felul de lozinci, una din “favorite” fiind “Stalin şi poporul rus libertatea ne-a adus”. Şi ironia sorţii facea că tocmai ei puşcăriaşii trebuiau se o declare. Ei bine chiar şi în aceste condiţii simţul umorului nu îi părasea aşa că, ei, oropsiţii soartrei strigau „Stalin şi popoul rus libertatea n-au adus”.

Nu am înţeles pentru mult timp de ce românii sunt aşa de pro-americani , dar dacă ai puţină imaginaţie şi îi pui alături pe rusi şi pe americani întelegi de ce.

Istoric vorbind Rusia a adus întotdeauna vecinilor săi numai nenorociri :  moarte, genocid, rusificare, violenţă – ruşii semanând printre ei groaza. Bilanţul la începutul acestui mileniu nu e deloc îmbucurător: din cauza expansionismului rusesc, au disparut de pe fata pamintului milioane de români (din Bucovina de nord şi de sud, Herta, Basarabia etc.), letoni, estonieni, polonezi, ceceni… Intre timp, Rusia continuă să pună în pericol existenţa şi securitatea întregii omeniri, mândrindu-se, în faţa lumii civilizate, cu potenţialul sau militar, refuzând să pâraseascâ Basarabia şi ceind un stat artifricial Transnistria unde îşi formează o bază militară care amenintă Europa, unde patrioţii români sunt ţinuţi în închisori. Sigur că ne întrebam de ce, oare, Rusia şi poporul ei sunt aşa cum sunt? Mulţi îi consideră greşit pe ruşi drept un popor ca oricare altul. Ce trebuie să observam însa este că Rusia nu e un stat la fel cu Romania, Letonia, Estonia şi Lituania, ca să nu mai amintim, în acest context, de Polonia, Franţa sau S.U.A. Rusia nu a recunoscut niciodată nu numai democraţia, dar nici valorile general-umane ca atare. Această constatare din urmă se referă nu numai la Rusia ca stat, ci şi la majoritatea locuitorilor ei. L-aş sfătui pe fiece român, atunci când are ocazia, în România, la New York în Brooklyn, sau în Bucovina ori Basarabia, să se uite mai atent, la aceşti reprezentanţi tipici ai Rusiei, veniti pe capul nostru: cum hoinăresc ei pe străzi, scuipând în stânga şi în dreapta coji de seminţe, înjurând de mamâ, visând la bani nemunciţi, inventând tot felul de excrocherii sângeroase şi vulgare. Cel mai bine i-a descris pe acesti oameni Mihail Bulgakov, în romanul “Inimă de câine”. Ei sunt o copie vie a chipului lui Sarikov – omul degenerat. Sute de mii de sarikovi în România-Moldova-Bucovina şi zeci de milioane în spaţiul ex-sovietic şi în patria lor istorică – lumea are într-adevar de ce se teme! Răspunsul la întrebarea de ce Rusia şi poporul ei sunt aşa cum sunt ne este dintre cele uşoare. Cu toate astea, e nevoie de un răspuns. Căci în relaţiile cu statul rus nu sunt valabile standardele la care se recurge în raporturile cu ţările civilizate în acest început de mileniu. Acţiunile Rusiei trebuie prognozate pentru a nu nimeri din nou în dependenţa faţă de ea şi pentru a se evita alte neplăceri, pe care vecinii noştri barbari le pun la cale mereu nu numai cât priveşte România-Moldova-Bucovina, dar şi alte ţări cu care ei au frontiere comune. Particularităţtile de caracter ale Rusiei şi ale locuitorilor ei sunt determinate de istoria acestui pământ. Acest lucru îl înţelegeau şi unii istorici ruşi, ca, de exemplu, A.Ceapighin, ce recunoştea, într-o carte a sa despre Stepan Razin: “Istoria Statului Rus Moscovit (…) e murdarită de-a întregul ei de sânge şi de fecale”. Am mai preciza că aşa nu e numai istoria Statului Moscovit, dar şi cea a întregii Rusii. Pentru ca cititorii să-şi formeze o imagine mai clară despre evenimentele şi faptele ce formează istoria Rusiei, credem că ar fi potrivit să trecem în revistă unele dintre acestea, de la începuturi pâna în prezent.

Vikingii, “primii ruşi”

Carţile de istorie a Rusiei se deschid, traditional, cu începutul sec.IX după Isus Cristos. Pe atunci, nu exista înca un popor rus unitar, erau, în schimb, mai multe triburi slave de răsărit ( krivicii, radimicii, ilmenenii, drevlenii ş.a.m.d.), care luptau continuu între ele. Teritoriul populat de strămoşii rusilor în acele timpuri nu coincidea, fireste, cu cel de astăzi. Acest teritoriu se afla în partea de nord a actualei Ucraine: hotarul trecea la est pe râurile Don şi Oka, la nord – pe lacul Ladoga, iar granitele de vest coincideau, aproximativ, cu actualele frontiere cu Letonia şi cu Estonia. La răsărit ( inclusiv în actuala regiune Moscova şi în bazinul Volgai – teritorii numite de ruşi “cu adevărat ruseşti”), triburi vechi ruseşti nu existau în genere. Băştinaşii acestor pământuri erau diferite triburi de origine fino-ugorică şi turcică, pe care, mai târziu, prin sec.XI, ruşii au prins a le ocupa, asimila ăş asupri. De razboaiele fratricide ale ruşilor vechi au profitat triburile scandinave ale vikingilor, numiti şi variagi. In anul 862 AD, un trib condus de (1)Hrodrik (numit în cronicile ruseşti Riurik) a cucerit Novgorodul, acesta devenind căpetenia cnezatului. Piraţii scandinavi i-au învins uşor pe ruşii din cnezatele vecine, extinzându-şi rapid teritoriul. Prezintă interes faptul că oamenii de stat şi istoricii ruşi de până la începutul secolului nostru recunoşteau ca poporul lor “nu era în stare să formeze un stat propriu”. Comentariile sunt de prisos, concluziile se impun de la sine… După moartea lui Riurik, o alta căpetenie vikingă – (2)Helgi, numit de ruşi Oleg – a continuat să invadeze teritoriile învecinate şi să le cucerească. Acest “erou” a cotropit şi a cucerit prin ticăloşii numeroase oraşe şi provincii din jurul zonei populate de vechii ruşi. De pildă, asigurându-i pe capii centrelor urbane de misiunea sa paşnică, el îi invita la negocieri, după care îi omora, iar pe supuşii acestora – bărbaţi, femei, copii – îi vindea în robie. In “activitatea” lui Oleg se pot întrezări germenii minciunii, vicleniei şi ai trădarii, caracteristici pentru politica Rusiei pâna în prezent. Fiul lui Riurik, (3) Ingvar ( în cronicele ruseşti – Igor), a continuat năvălirile barbare la care se deda tatăl, aratând aceeaşi cruzime şi lăcomie că şi Oleg. Dupa moartea lui Igor, i-a continuat “cauza” vaduva lui, (4)Helga (Olga). Ea ademenea la curtea sa, prin minciună şi făţărnicie, numeroşi soli străini şi căpetenii de triburi, pe mulţi îngropându-i de vii în cazul nereuşitei “negocierilor”. Olga s-a creştinat şi, mai târziu, Biserica Ortodoxă Rusă a declarat-o “sfântă”. Bună “sfintă”, nimic de zis! Ridicarea în rang de “sfântă” a Olgăi e doar unul dintre cazurile când Biserica Rusă a canonizat diferiţi asupritori şi ucigaşi – nu pentru că aceştia ar fi fost drept-credincioşi sau asceţi, ci ca mulţumire pentru sprijinul politic, militar şi financiar pe care i-l acorda statul. In orice ţară, Biserica educă poporul. La ce i-a îndrumat, ce i-a învatat pe ruşi Biserica lor cu nestavilite aspiraţii expansioniste – se vede clar pâna în zilele noastre.

Ruşii au fost convertiţi la creştinism de către cneazul (5)Vladimir, la finele sec.X. Intre timp, clanul de căpetenii, cnezi şi voievozi scandinavi, veniţi în Rusia, au început a se asimila, să-şi însuşască limba şi obiceiurile locale. Vladimir a format din vikingi şi din locuitorii săraci ai Novgorodului un detaşament (o “drujină”) şi, conducând această adunatură înarmată, a purces la supunerea cnezatelor vecine. După cum confirmă cronicile, pe locurile acestor “expediţii” sângele curgea gârlă. Vladimir -a ucis pe capul Novgorodului, Ragvald, i-a tăiat pe membrii familiei acestuia, după ce-i violase fiica. Grozăvenii similare se întâmplau şi în alte oraşe ruseşti. După ce a luat cu asalt Kievul Vladimir l-a ucis pe fratele său Iaropolk şi a măcelarit un numar înspăimântător de voievozi, căpetenii, fără a mai pune la socoteală pe oamenii de rând. In cele din urmă el i-a momit pe ostaşii (“drujinarii”) săi în bărci şi i-a înecat pe cei mai mulţi în Nipru, ca să scape astfel de cei ce au fost martori ai crimelor sale sângeroase. Si acest cneaz despotic a fost trecut pe lista sfintilor rusi. O dovadă a decăderii morale a ruşilor o constituie faptul ca în legendele populare Vladimir e numit “luminos ca soarele”, iar faptele lui criminale sunt cântate ţi preamărite în fel şi chip.

Rusia continuatoare a Bizantului

 Odată cu adoptarea ortodoxiei, în Rusia au prins rădăcini şi obiceiurile Bizanţului de atunci: pe de o parte – ritualuri şi ceremonii pompoase, iar pe de altă parte – vicii greu de imaginat. Autoritatea cnezilor, întocmai ca şi cea a împăraţilor bizantini, a fost proclamată sacră, divină. Astfel, orice fărădelege a lor era considerată ca o lucrare a miţii lui Dumnezeu, iar orice împotrivire contra crimei promovate de sus era echivalata cu o hula împotriva Celui-de-Sus! Făţărnicia, minciuna, viclenia, invidia, cruzimea, spiritul de denunţare, linguşirea şi alte netrebnicii au prins de minune în Rusia. Cât au existat şi Rusia şi Bizantul, conducerea, clerul şi păturile înavuţite de la Moscova doreau ca ţara lor să devină un al doilea Bizanţ. Această dorinţă a devenit o obsesie a ruşilor după căderea Constantinopolului, la mijlocul secoluluii XV. Performanţele pozitive bizantinine nu au cunoscut o continuare în Rusia, în schimb aici implimentându-se numai viciile şi perversiunile specifice curţi celor avuţi din Bizanţ. Astfel, pretenţia Rusiei de continuatoare a Bizanţului – şi încă sub aspect cultural – nu e decit o fantezie, ca să nu zicem – o absurditate.

Ruşii sub genunchiul mongol ?

Genunchiul tataro-mongol este descris de  istoricii ruşi  sentimental şi lacrimogen. Mulţi ruşi de rând oftează şi fac a figură de mirare şi regret , spunând : “Ce vreţi de la noi? Jugul mongolilor a stricat Rusia…” Sigur că da, e mai simplu să dai vina pe altcineva, decât să fii sincer în ceea ce priveşte propriul grad de stricăciune. In realitate, nu a existat nici un fel de “jug tătaro-mongol” pe care l-ar fi dus ruşii. La începutul sec.XIII ostile mongolilor şi aliatii lor – diferite triburi ce populau Siberia – au întreprins aşa-numita Mare expediţie spre Vest, ajungând la hotarul de răsarit al Rusiei. La acea epocă Rusia era farâmiţată într-o groază de mici cnezate, care se certau şi se băteau mereu între ele. La început mongolii nu aveau scopul de a cucerii Rusia, nici de a merge mai departe, spre Vest, însă ticaloşia ce i-a caracterizat pe cnezii ruşi a provocat războiul împotriva lor. Mongolii luptau împotriva diferitelor populaţii din stepele Volgăi, mai ales contra polovţilor. Ruşii erau aliaţii polovţilor. Atunci hanul mongol şi-a trimis căpetenii la curţile a trei dintre cei mai puternici cnezi ruşi, care le-au propus acestora să desfacă întelegerea cu polovţii şi alţi nomazi din stepele Volgăi şi să colaboreze ei. Insă, aşa cum se obişnuia în Rusia, solii mongoli au fost ucişi mişeleşte. Dacă pentru ruşi comportări de acest fel erau în firea lucrurilor, pentru mongoli ele au fost calificate drept crime foarte grave. In 1223 hanul mongol a început o expediţie de pedepsire a căpeteniilor ruse pentru ticaloşia lor. In mod firesc, ruşii nu au putut înfrunta o cavalerie de stepă bine organizată: “drujinele” cnezilor, fărâmiţate, prost înarmate, cu ostaşi beţivi şi leneşi au fost făcute una cu pământul. Rezultatul acestor evenimente a fost dependenţa de vasal a cnezilor ruşi de statul mongolilor şi al triburilor turcice – de Hoarda de Aur, care ocupa mari întinderi de stepă la răsărit de Rusia de pe atunci. In nici un alt fel Hoarda de Aur nu se amesteca în treburile înterne ale ruşilor, atâta doar că uneori îndeplinea “funcţia de jandarm”, despărţind şi cuminţând cnezii ce se încăierau la beţii. Ruşii de rând erau întru totul mulţumiţi de ordinea instaurată de către tătaro-mongoli, numindu-l pe han “ţarul nostru”, “tătucul cel bun”, “binefacătorul” etc. Pe unul dintre cnezi hanul l-a numit mare cneaz, înmânindu-i documentele de rigoare, prin care acesta se bucura de mari privilegii. Astfel, marele cneaz avea largi împuterniciri în a-i supraveghea pe alţi cnezi în probleme ca: gradul de loialitate faţă de Hoardă, strângerea birurilor, înrolarea ruşilor în armata hanului etc. E clar pentru oricine că în această funcţie hanul îi numea pe cei mai docili şi mai linguşitori. Aceştia, ajunşi la putere, îi pedepseau cu cruzime pe toţi supuşii ce se făceau vinovaţi de cel mai mic păcat şi, în genere, erau în stare de orice ticăloşie, numai să fie pe placul mongolilor. Din documente de epocă se ştie că adesea, pentru a primi statutul de privilegiat, trebuia să accepţi orice înjosire, inclusiv să stai în patru labe atunci când ţi se dădea actul de mărire! Astfel că, cnezii de la Moscova, de-a lungul mai multor generaţii, s-au arătat ca nişte lingăi şi ticăloşi ieşiti din comun. In aceasta rezidă explicaţia că Moscova a devenit capitala Rusiei, că tocmai în acest oraş au fost şi mai sunt la putere nemernici pe potriva celor din Evul Mediu, cum astăzi este Vladimir Putin. Aşa-numitul “jug tătaro-mongol” a durat mai bine de două sute de ani, lasând urmări ireparabile în moralitatea oamenilor de stat ruşi. Un reprezentant tipic al acelei epoci a fost cneazul (6)Alexandru, supranumit Nevski, al cărui nume îl poartă o catedrală ortodoxă din centrul Rigăi, dar şi numeroase temple creştine ortodoxe din Rusia, Ucraina, Bulgaria, Serbia şi chiar în R.Moldova, la Ungheni. Alexandru a fost fiul adoptiv şi apoi – sluga docilă a unui han al Hoardei de Aur. El a promovat din răsputeri politica autoritără a atotputernicului său tată vitreg. La mijlocul sec.XII, când Ordinul Livon a întreprins, cu aliatul său – armata regelui Suediei – o expediţie în Ingherlanda (pamântul unde se afla in prezent St. Petersburg), ameninţând hotarele de nord-vest ale Rusiei, cnezii ruşi stăteau la cumpănă cu cine să încheie alianţă: cu cavalerii livoni şi alte puteri din Occident sau cu Hoarda de Aur? Alexandru a trecut necondiţionat de partea mongolilor şi, în 1242, pe lacul Ciud, i-a învins pe suedezi şi pe ostaşii Ordinului Livon. Mai apoi Alexandru s-a răfuit cu multă cruzime cu toţi cei care intenţionau să stăbilească relaţii cu Occidentul creştin, şi nu cu păgânii din Hoarda de Aur. Nu l-a cruţat Alexandru nici pe fiul sau Vasile, care a încercat să se răscoale – sub drapelul credinţei ortodoxe -, împotriva strângătorilor de biruri tătaro-mongoli. Tatăl a poruncit să i se scoată fiulu său ochii, iar apoi – să fie întemniţat într-o mânăstire; la fel s-a procedat şi cu alţi participanţi la răscoală, mulţi fiind executaţi. Biserica Ortodoxă Rusă l-a proclamat “sfânt” şi pe acest “fiu vitreg de han”, fără seaman în cruzime, motivându-şi canonizarea prin faptul că Alexandru Nevski ar fi apărat, chipurile, Rusia, cu jertfire de sine. Urmând asemenea logică, ar trebui canonizaţi toţi conducătorii de oşti ce s-au evidenţiat într-un fel sau altul. Imaginaţi-vă numai: Sfântul Carol al XII-lea al Suediei, Sfântul Stalin, Sfântul Hitler…

Un împărat sadic, ce îsi merită porecla: (7)Ivan cel Groaznic Primul ţar al Rusiei, Ivan IV, ce a domnit în sec.XVI, era de un sadism patologic. Rămas orfan de mic copil, Ivanuşka se distra chinuind, apoi omorând câini, pisici şi alte jivine, ca mai apoi să aplice cu mult succes “experienţa” acumulată  deja în copilarie, în raporturile cu oamenii. Suferind nu numai de sadism ca perversiune sexuală, dar şi de paranoie (grandomanie), Ivan – poreclit, pe bună dreptate, “cel Groaznic” se răfuia şi omora pe oricine i se parea suspect, primejdios. Ca urmare a “strădaniilor” sale emotive şi politice, în anul 1565, apare unul dintre cele mai oribile fenomene din istoria Rusiei – Oprimarea, comparabilă cu viitoarele CK, NKVD, GPU si KGB. Au fost create detaşamente speciale ale unei jandarmerii menite să apere securitatea statului, clerului şi a boierimii. Angajaţii ei, opricinicii, aveau drepturi nelimitate în a oprima orice manifestare de protest sau nesupunere, inclusiv prin a-l declara pe oricine duşman al statului, trădator de neam, pentru care cei suspectaţi erau condamnaţi la moarte. “Opricinicii” enunţau de capul lor acuzaţia (de dovezi nu era nevoie), ei judecau şi tot ei aduceau la îndeplinire sentinţa. Fantezia ţarului şi a opricinicilor era cu adevărat nemarginită: victimele erau tăiate sau sfâşiate, aruncate pe ruguri şi în cuptoare aprinse, înecate, trase în teapă, opărite, li se turna pe gât metal topit, jupuite s.a.m.d. In anul 1570 au fost ucişi sălbatic toţi locuitorii Novgorodului, inclusiv bătrâni, femei şi copii. La aceleaşi metode au recurs şi “ostaşii” lui Sfântu STALIN în timpul războiului al II-lea mondial şi înspecial după acesta, nimicindu-i pe românii bucovineni şi moldoveni sau făcându-i să-şi parasească cu zecile de mii pământurile natale ajungând prin Siberia şi Birobigean. Opricinina a afectat viaţa tuturor păturilor din societatea rusă: a cnezilor, boierilor, feţelor bisericeşti, ostaşilor, tăranilor şi târgoveţilor. Principalul sfetnic al ţarului nu era vreun învăţat sau vreo preacuvioasă faţă bisericească, ci… un călău de meserie, Maliuta Skuratov, al carui nume il poarta in prezent cea mai gretoasa votca ruseasca. După ce pângărea sau nimicea trupurile celor schingiuiti, Ivan cel Groaznic vărsa lacrimi de crocodil, “se căia” de toate păcatele săvârşite şi poruncea să se organizeze, pe cheltuiala statului, funeralii pompoase pentru victimele sale şi să se facă slujbe pentru odihnirea sufletelor acestora! Asemenea fariseism a devenit o caracteristică esenţială a Rusiei oficiale de mai apoi. In timpul unui acces de nebunie, Ivan a declarat că autoritatea sa e aceeaşi cu puterea lui Dumnezeu, din care motiv, orice face ţarul nu trebuie nici măcar pus în discuţie – nici vorbă de condamnate. Dar ce facea în acea epocă de groază Biserica Ortodoxă Rusă? Poate că s-a ridicat împotriva terorii, poate că l-a blestemat pe ţarul cu apucaturi sadice? Ba bine că nu.

“Europenizarea” Rusiei şi sifilisul lui Petru cel Mare

(8)Petru I, supranumit “cel Mare”, e considerat de unii istorici, ba chiar şi de către mulţi simpli muritori, ca omul ce a “europenizat” Rusia, a adus în această ţară adevarata cultură. Oare chiar aşa să fie? Petru suferea încă din copilarie de o formă grea de epilepsie, care a acţionat nefast asupra psihicului viitorului monarh. In a două tinereţe, creierul lui a fost atacat crunt de un sifilis, cu care se pricopsise în bordelurile pitoreşti din porturile olandeze. De la această maladie i s-a tras şi moartea, dupa el rămânând bolnave cea de-a doua soţie şi multe doamne de la curtea sa. Astfel, lesne pot fi trase anumite concluzii despre sănatatea psihică a descendenţilor lui Petru I, dintre care mulţi s-au aflat pe tronul Rusiei. In adolescenţă Petru putea fi văzut adesea în “mahalaua nemţească” a Moscovei, populată de tot soiul de aventuriei, dezertori, delincvenţi şi alţi inşi dubioşi, provenind din Occident. Erau nişte oameni forţaţi de împrejurări să-şi părasească patria, că sa-şi caute norocul pe întinderile Rusiei. Iniţiat de aceşti fluieră-vânt, tânarul ţar a prins a fuma, a bea cafele, a purta îmbrăcăminte şi încălţăminte europeană – în închipiurea lui, acestea erau suficiente pentru a fi om civilizat. Ulterior a ordonat ca toţi boierii să procedeze la fel: ei erau obligaţi, sub ameninţarea unor mari amenzi băneşti, să fumeze, să bea cafele, să poarte haine şi peruci nemţeşti sau olandeze, să ţină în case tablouri cu femei goale şi altele lucruri asemanătoare. Petru a rămas în istoria ruşilor şi cu trista faimă de a fi obligat boierii să-şi radă bărbile. Pe atunci în Rusia purtătul bărbii era un atribut al onoarei de bărbat liber, încit tunsul ei echivala cu amputarea unui picior sau a unei mâini. Tânarul ţar a porunci ca toţi bărbaţii – cu excepţia preoţilor – să-şi radă bărbile, considerând că prin aceasta îsi face supusii mai… europeni! Cine nu îndeplinea “ukazul” (decretul) despre bărbi era tuns cu de-a sila de către ţar sau de către ostaşii lui. E clar că prin asemenea acţiuni Petru îi injosea pe supuşi, iar “europenizarea” lor nu rămânea decât o vorbă goală. E semnificativ faptul că el l-a acuzat şi pe propriul fiu de înaltă trădare de patrie, supunându-l personal unor torturi groaznice, pâna ce acesta şi-a dat duhul. După scriitorul Alexei Tolstoi, Petru I “a tuns bărbile ruşilor şi a îmbrăcat poporul rus ca pe olandezi”, dar acest tiran a uitat să facă esenţialul: să lichideze conştiinţa de barbari a ruşilor, să le înnobileze sufletul şi să le lumineze mintea.

Mitropolia Basarabiei şi “tătucul” Ridiger supranumit şi Alexie II                                       

 După cum am menţionat, problema Bisericii Ortodoxe din Rusia este una dintre cele mai acute, şi nu numai sub aspect istoric, dar şi din punctul de vedere al vieţii contemporane. In ce constă, de fapt, această problemă? Pentru a limpezi lucrurile, este necesar să vedem ce reprezintă Biserica Ortodoxă Rusă ca atare. In nemarginita ţară vecină de la Răsărit activeaza câteva Biserici ortodoxe, toate având la bază învăţatura patriarhilor de la Constantinopol şi liturghia grecească. Există, bunaoară, şi o “Biserică în catacombe” sau clandestină, ce s-a înfiripat în anii ’20 ai secolului nostru. In acelaşi timp, Patriarhul Moscovei, preocupat mai mult de chestiuni materiale decât de credinţă, a încheiat benevol cu comunişti un pact ruşinos care a însemnat, de fapt, capitularea Bisericii în faţa Puterii roşii. In semn de protest, mai mulţi episcopi au întemeiat “Biserica în catacombe”, care, în treacat fie spus, a fost persecutată continuu atât de către comunişti, cât şi de către Biserica recunoscută oficial. Din sânul “Bisericii în catacombe” a ieşit Al.Men, un teolog de seamă al contemporaneităţii, omorât în chip misterios, nu obligatoriu de către ateişti. După războiul civil din anii de după puciul bolşevic din 1917, au început să activeze mai multe Biserici Ortodoxe Ruse în emigraţie. Insă, în ţară, Patriarhia din Moscova a pus mâna pe “monopolul religiei”. De ce s-a întimplat aşa? Răspunsul e cât se poate de simplu: fiindcă ea a fost, secole de-a rândul, bastion al autocraţiei şi ocrotiroare a ţarilor, a autorităţilor în genere. In Rusia Biserica nu a fost desparţită de stat decât în vorbe, din care motiv ea execută docil orice indicaţii ale autorităţilor de stat, de sprijinire şi promovare, din răsputeri, a politicii oficiale. Astfel, recentul fost Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii, Alexie II (pe numele de mirean Ridigher), i-a întrecut pe toţi predecesorii şi pe ierarhii contemporani în “mesteşugul” slugărniciei, fiind în multe ipostaze, pur şi simplu, ridicol. El se purta ca un capelan (paroh) personal al fostului presedinte al Rusiei, Vladimir Putin, îl însoţea pe acesta în vizite oficiale şi neoficiale, binecuvântând în stânga şi în dreapta orice făptuire a noului “tătuc”. Absurditatea e evidentă: vi-l puteţi imagina, măcar o clipa, pe Papa de la Roma “facând companie” Preşedintelui Italiei, sau pe Dalai-Lama, binecuvântându-i şi distrându-i pe gerontocraţii de la Beijing? Elementul spiritual, bisericesc – pe de o parte -, şi cel lumesc, civic, social – de altă parte, se întrepătrund şi conlucrează fructuos la Patriarhia de la Moscova. In timpul fiorosului război ruso-cecen, al acestui genocid barbar al cecenilor, tocmai Biserica Ortodoxă Rusă, în frunte cu Patriarhul Alexie II, ar trebuit să strige adevarul, să tragă clopotele împotriva vărsării de sânge nevinovat, să se arunce sub senilele tancurilor ruseşti, să oprească prin orice mijloace agresiunea armată a Moscovei împotriva Ceceniei. Dacă Alexie II ar fi procedat astfel, nu încape nici o îndoiala că ruşii de rând i-ar fi urmat exemplul. Din păcate, ierarhii ruşi au continuat să se roage Domnului pentru sănătatea autorilor uneia dintre cele mai cumplit genocid de la sfirsitul sec.XX. In Caucaz curgeau râuri de sânge, iar mitra lui Alexie era mereu prezentă pe la tot soiul de întilniri, vizite şi ospăţuri organizate de “tătucul din Kremlin”. Cu toate astea, autoritatea Bisericii Ortodoxe Ruse a ramas nestramutată în conştiinta poporului rus. Oare nu-i şi aceasta o dovadş grşitoare a moralitătii.. ruşilor? Poate că unii drept-credincioşi, văzând de cine şi cum sânt păstoriţi duhovniceşte, au vrut şi mai vor să treacă la sânul altor Biserici. Insă Patriarhia Moscovei duce o luptă înverşunată împotriva altor Biserici creştine, ponegrindu-le şi facând din ele nişte sperietori pentru popor. De exemplu pe teritoriul roânesc, vândut de germani ruşilor, în aşa zisa arepublică Moldovenească, prozeliţii celor de mai sus, cu nume schimbate,”moldoveneşti”, nu dau voie poporului român din numita ţară de operetă să se reîntoarcă la patriarhia română scotind-o pe aceasta “în afara legii”,pe teritoriul dintre Prut şi Nistru. Numai prin înterventia curtei europene de la Strasbourg ( şi a unui avocat român cu totul şi cu totul de excepţie, de acolo)  este azi acceptată, dar nu şi lăsată să-şi dăsfăşoare activitatea. In Rusia credinţa ortodoxă este religie oficială. Patriarhul Moscovei a susţinut (dacă nu a şi inspirat) adoptarea unei suspecte Legi despre libertatea confesiunilor, prin care Bisericii Ortodoxe Ruse i se acordă drepturi excepţionale; li se mai dau anumite drepturi musulmanilor, iudaicilor şi budiştilor… celelalte confesiuni fiind considerate sectante! Nu demult, Televiziunea Independenta Rusă, a avut o emisiune, în cadrul căreia raspundea la întrebările telespectatorilor un ierarh de la Patriarhia Moscovei şi niste reprezentanţi ai câtorva partide de orientare democratică. Episcopul apăra din răsputeri sus-amintita Lege a Rusiei despre confesiuni, varsă lacrimi “de răul sectelor”, ca la un moment să fie întrerupt de replica unui tânar privitor: “Dacă nu vă place situatia creată, faceţi o schimbare a politicii voastre misionare! Căci acum voi, ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse, sânteti aidoma câinelui cela al grădinarului: nu păstoriţi creştineşte turma, dar nici altora nu le permiteţi s-o facă!”. Luat prin surprindere, episcopul a pierdut, efectiv, darul vorbirii. Ceva mai tirziu, un “Sarikov”, cu mutră de Griska Rasputin şi cu un surâs obraznic pe buze, l-a întrebat pe reprezentantul partidului condus de reformatorul E.Gaidar de ce ziarele democraţilor se vând de-a valma cu revistele pornografice. In replică, i s-a amintit că în bisericile ruseşti alături de Sfinta Scriptura, se vând gazetele lui Jirinovski… Neîndoios, Biserica Ortodoxă Rusă e o unealtă ascultătoare în mâinile cercurilor imperiale ruse. Amintiţi-vă de văicărelile fariseice ale lui Alexie II, de rugăminţile lui ca “tătuca Boris” să-i ajute pe creştinii ortodocşi, deoarece, “blestemaţii de români-moldoveni”, chipurile, “i-ar asupri” pe rusolingvii din această ţara română, când de fapt el lupta pentru a curma încercarea credincioşilor români-moldoveni de a se re-întoarce la adevaratul lor părinte spiritual – Patriarhia Română. Apariţia Mitropoliei Basarabiei l-a facut pe orbitul  de mânie, Alexie al II- a să declare că va rupe orice legaturi cu leaganul ortodoxiei – Constantinopolul. Astfel a ieşit la suprafaţă chintesenţa activităţii Patriarhiei de la Moscova: principalul pentru ea nu e grija de sufletele credincioşilor, ci ţinerea în supuşenie a provinciilor şi coloniilor Rusiei. Acelasi Patriarh l-a excomunicat din sânul Bisericii Ortodoxe Ruse pe Gleb Iakunin – un cleric deosebit de inteligent şi progresist, unul dintre puţinii deputaţi cu adevarat democraţi din Duma Rusiei -, numai fiindcă acesta condamna ambiţiile imperiale ale conducerii de stat ruse…

Pe noi cui ne lăsaţi?

Se prea poate ca după cele înşirate pâna acum, cititorii să creadă că în Rusia nu au mai rămas în genere oameni cu judecata sănatoasă. Fireste, nu e aşa. “Intelighentia” – intelectualitatea rusă – există, constituind, însa, una din paginile cele mai dureroase ale istoriei acestei ţări. Ea nu a fost niciodată prea numeroasă, ea nu a avut niciodată dreptul la cuvânt în chestiunile zidirii statului. Totuşi, intelectualii ca o categorie socială au fost mereu un semn distinctiv al Rusiei moderne şi contemporane. Dacă îi amintim numai pe Dostoievski, Ceaikovski, Puskin, Tolstoi, Esenin, Anna Ahmatova şi meritele acestor personalităţi pentru cultura universală şi tot nu este de ajuns. Din păcate, însa, ei nu formează decât o excepţie ce întăreşte o tristă stare de lucruri. Luând puterea în 1917, bolşevicii au înteles bine ce pericol prezintă pentru ei “intelighentia”. Tocmai de aceea bolşevicii au ales ca linie directorie a politicii lor de stat “intelectualizarea” poporului, altfel zis – transformarea maselor de oameni în nişte intelectuali-proletari, pornind de la ideea că astfel de formaţiune va fi mai uşor de manipulat. Nu am recomandat întâmplător cititorilor, încă la începutul articolului, romanul lui Mihail Bulgakov “Inimă de câine”. Lectura lui i-ar edifica pe multi cum îi vedeau comuniştii pe “oamenii viitorului”. Curând, după 1917, în Rusia s-a întâmplat exact cum prezisese Bulgakov: la putere au ajuns degeneraţi de teapa personajului principal Sarikov, care au prins a nimici metodic şi nemilos intelectualitatea. Intelectualii care au fost cruţaţi de Lenin, au fost omoriţi sau constrânşi să-şi părăsească patria de către Stalin. In pofida grelelor încercări prin care au trecut, în Rusia există, totuşi, intelectuali progresişti. Există, din fericire, şi acolo oameni care conştientizează caracterul malefic şi lipsa de perspective ale aspiraţiilor imperialiste, mizeria spirituală a sovinismului rus, ca şi faptul că mai devreme sau mai târziu Rusia va trebui să recunoască şi să se căiască pentru mulţimea actelor sângeroase comise împotriva altor popoare, căci fără această pocăinţă Rusia nu are viitor! Din păcate, asemenea oameni, practic, nu sânt prezenţi în cercurile conducătoare, pentru că de ei se feresc majoritatea ruşilor simpli, de pe ochii cărora nu a căzut (şi, se pare, nici nu va cădea prea degrabă) păianjenişul ignoranţei şi indobitocirii, ţesut de-a lungul secolelor. Nenorocirea constă în acea că rusul de rând sau mediocru nu a înteles încă acest adevar: că în prezent coloniile costă prea mulţi bani, că trebuie vărsat prea mult sânge pentru a-ţi permite luxul de a le ţine. Toate popoarele civilizate au înţeles deja aceasta axiomă. Marea Britanie a fost prima care a renunţat la colonii, fiind azi unul dintre cele mai dezvoltate state din lume; mai târziu a venit şi rândul Portugaliei, fiind acum, tocmai din cauză acestei perceperi întârziate, gospodăria cea mai nevoiasă în ansamblul civilizatiei vest-europene. Rusia continuă să ducă o politică colonială prădalnică, păguboasă şi, prin urmare – absurdă. Costul acestei politici prin războiul pe cât de sângeros, pe atit de ruşinos împotriva Ceceniei, este sărăcia şi disperarea majorităţii locuitorilor Rusiei – ca sa dam doar un exempl. Din cele scrise pâna aici putem trage concluzia că Rusia şi poporul ei prezintă ceva cu totul detaşat de lume, ceva de neconceput pentru oameniii civilizati – în virtutea circumstantelor istorice, acest pamânt şi oamenii lui devenind un mare pericol pentru existenţa paşnică a întregii omeniri. Ce-i de făcut? La această întrebare retorică, de fapt, nu există încă un răspuns cât de cât inteligibil. Cine ar putea formula nişte recomandări realiste pentru a-i schimba pe ruşii din Rusia sau de aiurea? E o chestiune ce ţine de domeniul istoriei, posibil, cu o lungime de secole. Totuşi, credem că, mai devreme sau mai târziu, acest popor va întelege cât de jalnic e, cât de mult trebuie compătimit pentru a fi sălbatic într-o vreme când în majoritatea statelor se dă curs ideilor democraţiei, propăşirii, pacifismului, dragostei de om. Personal, nu pot să nu cred că Rusia şi poporul ei nu ar avea viitor. Deocamdată, trebuie să privim cu ochi deschişi realitatea. Citim presa, ascultăm radioul, vedem programele TV şi ne îngrozim. Rusia ameninţă, Rusia se înarmează până în dinţi, migrantorii ruşi cer ca vorba lor să fie limbă de stat în ţări străine lor, cer state bicomunitare, se roagă pentru sănatatea satrapilor comunişti, transformă Tiraspolul într-o nouă republică comunistă, ca să se simtă acolo ca acasă, bând copios votcă, învinuindu-i de toate relele pe moldovenii români şi amintindu-şi cu duioşie de armata sovietică de ocupaţie, se cred acasă………..la noi ! Integrarea acestor oameni în societatea europeană este imposibilă. Aderarea României la NATO, la structurile europene, de fapt reprezintă oprirea expansiunii, urmaşilor crezului lui Petru I de polua Europa, altfel în caz contrar, într-o nefericită zi, deasupra Carpatilor ar fi răsărit soarele plin de sânge al cneazului “sfânt” Vladimir.

Cred că guvernul şi politicieni români trebuie să fie felicitaţi pentru această acţiune de salvare a naţiunii noastre.

Intrebare care însă ramâne este : Ce facem cu fraţii noştri din Bucovina de nord şi de sud, din Basarabia. Pe ei cui îi lăsăm?

Închei avându-l în minte pe tatal meu ca şi pe ceilanţi deţinuti din lagarul de muncă de la Canal „Stalin şi popoul rus libertatea n-au adus”.

- PUBLICITATE -

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

WWW