Adaptare pentru ecran a unui text de Vladimir Soloviov, Trei conversații cu privire la război, progres și sfârșitul istoriei, Malmkrog este un proiect ambiţios şi, aş îndrăzni să afirm, opera de deplină maturitate artistică a regizorului Cristi Puiu, în opinia mea cel mai valoros film al său.
Spun proiect ambiţios pentru că este o punere în scenă sofisticată, destinată elitelor. Dialogurile dintre personaje au tentă filosofică, mereu ridică o problemă de ordin moral/social/intelectual. De la lucruri ce ţin de viaţa călugărilor până la chestiuni de interpretare a războiului, de la percepţie a crimei ca un rău absolut până la justificare a crimei, totul este dezbătut în cercul de intelectuali reunit, de Crăciun, la conacul familiei Apafi (filmările au avut loc timp de 40 de zile într-un conac din satul Mălâncrav – Sibiu).
Apoi, şi în discuţiile privind politica, dincolo de un aspect sau de altul, tot factorul moral este pus pe tapet: solidaritatea şi lipsa de invidie sunt condiţii sine qua non pentru liniştea în Europa. Dar există acestea în mod real sau sunt utopii, precum utopie pare şi civilizarea barbarilor sau convertirea păcătoşilor?
Cadrele sunt reci, decorurile şi atmosfera – austere.
Deşi diferit ca subiect, Malmkrog îmi aduce pe undeva aminte, prin realizare, de capodopera ”Sous le soleil de Satan”, adaptare pentru ecran după Georges Bernanos, realizată de Maurice Pialat.
Şi acolo dialogurile erau cele care fascinau prin complexitate şi rafinament, spectatorul fiind invitat să participe la o punere în scenă diferită de ce văzuse până atunci.
Pentru intelectuali, acest film este un regal. Te stimulează, îţi ridică probleme la care poate nu te gândiseşi (dacă nu citiseşi opera lui Soloviov sau ceva foarte similar, desigur), vrei să vezi până unde va ajunge argumentaţia şi, eventual, să discerni cine are dreptate, deşi este posibil ca fiecare să aibă dreptate până la un punct anume, iar generalizările sau absolutizările să fie periculoase.
Este trist că, probabil, nu vei putea aduce foarte mulţi oameni de rând în sala de cinema pentru a savura această delicatesă, pe care o vor interpreta, probabil, greşit sau n-o vor interpreta nicicum.
Pe IMDb are media 5,7 şi, fără să vreau să jignesc pe nimeni, este un film superior altora care au chiar 8 sau peste.
Coroborat cu măsurile de siguranţă luate din cauza pandemiei, difuzarea filmului a fost, din câte ştiu, cvasiinexistentă. A rulat la festivalul TIFF şi a fost difuzat în avanpremieră la Noaptea Albă a Filmului Românesc, dar nu a putut fi difuzat în cinematografe şi a fost de negăsit pe platformele online.
Pe parcursul vizionării, mi-am amintit de butada unui monah care i-a spus altuia: ”Şi cum ar putea fi posibilă pacea deplină pe Pământ, dacă ar rămâne măcar doi oameni care să se afle în dezacord?”.
Aici este una dintre chei. Viaţa pe Pământ nu va fi, de fapt, niciodată conform preceptelor divine, fiindcă mereu se va găsi un dezacord, un sâmbure de rău sau de discordie de la care poate pleca distrugerea întregului.
Chiar dialogurile dintre aristocraţi, deşi sclipitoare, au un singur cusur: sunt dominate de orgoliul fiecăruia de a avea ultimul cuvânt. Şi ei fac parte din acelaşi ”joc”, şi în ei, deşi superiori maselor, sunt sădite atât seminţele binelui, cât şi ale răului.
Totul este un ”război” al punctelor de vedere. Nimic reprobabil în asta, numai că şi între aristocraţi este loc pentru vanităţi ce exced uneori limitele dorite sau măcar propuse.
(Atenţie însă la ce consider un sofism: Nikolai spune: de ce Iisus nu şi-a folosit harul evanghelic pentru a îi converti la bine pe Irod sau Iuda, de exemplu? Nu putea sau nu voia să facă acest lucru? Înseamnă că Iisus nu avea har evanghelic… etc. Răspunsul corect, în opinia mea, este: Dumnezeu nu poate lua deciziile în locul nostru, aşa s-a întâmplat şi cu Adam şi Eva. Adam şi Eva au avut libertatea alegerii, iar consecinţele sunt suportate şi azi. Deşi asta implică suferinţă, Dumnezeu trebuie să aştepte ca fiecare dintre noi să se căiască şi să se convertească, ca omul să aleagă binele din convingere, şi nu din constrângere).
Pe alocuri disputele par sterile, partea mai curioasă este că, de exemplu, în capitolul V, Nikolai încearcă să-i demonstreze Olgăi că are o concepţie greşită, însă raţionamentele sale sunt pline de contradicţii: pe de o parte, spune că viaţa pe Pământ nu ar căpăta un sens real decât prin înviere şi viaţă veşnică (ceea ce este corect), pe de altă parte îl acuză pe Dumnezeu că cere binele fără să-l facă. Pe de o parte, spune că putem deveni perfecţi printr-o intervenţie de sus a Binelui care să se ralieze conştiinţei şi raţiunii, entităţi distincte (de asemenea corect), pe de alta afirmă că conştiinţa este rea sau nefolositoare.
Sau, mai pe scurt, nu înţeleg de ce vede în Înviere şi viaţa veşnică o salvare autentică a omenirii, dar se declară un adversar înverşunat al creştinismului, de parcă Învierea şi viaţa veşnică nu ar aparţine tot religiei creştine.
Nu am nimic contra disputelor între intelectuali, dar, de exemplu, Olga este în permanenţă ”pusă la zid” ca pentru a demonstra falsitatea doctrinei creştine şi a credinţei într-un Dumnezeu autentic, după care se concluzionează că adevărata înviere poate salva lumea. Şi atunci?
Din păcate, nu am citit opera originală a lui Soloviov pentru a face consideraţii suplimentare, m-am referit doar la felul în care am perceput dialogurile din film.
Filmul a fost distins cu Encounters Award – Best Director la Festivalul Internaţional de la Berlin (2020), Cel mai bun scenariu şi Cel mai bun film la Festivalul European de Film de la Sevilla şi a fost descris de critica franceză ca ”o operă monumentală”.
O realizare memorabilă, care arată că cinema-ul românesc are resurse nebănuite în ceea ce priveşte tematicile alese şi punerea în scenă.
Foto Cristi Puiu: By HotNews Romania, cropped by Ionutzmovie – https://www.youtube.com/watch?v=92XCh8dIQb0, CC BY 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=54387292
