La Editura ”Semne” a apărut zilele acestea un nou volum semnat de Nicolae Croitoru. De data aceasta, cunoscutul poet şi nuvelist se prezintă cititorilor într-o postură inedită, aceea de romancier. Acţiunea acestei cărţi este inspirată din întrebările, frământările, tragediile care au zguduit planeta noastră din momentul declanşării flagelului care bântuie planeta.
Pandemia albastră, titlul romanului, este înscris de autor în categoria ”romanului alegoric”. Cuvântul înainte al cărţii îi aparţine lui Ion Cristoiu.
Dinu Săraru, Eugen Uricaru, Valeriu Râpeanu, Octavian Ştireanu, Alexandru Mironov semnează Opinii critice care înfăţişează valoarea acestei cărţi şi locul ei în creaţia autorului.
Coperta şi ilustraţiile aparţin cunoscutului grafician Mircia Dumitrescu.
Reproducem din volum textul colaboratorului nostru, Valeriu Râpeanu.
Un roman modern
Parafrazând celebrul vers arghezian, am putea spune că noua carte a lui Nicolae Croitoru reprezintă o treaptă în drumul său literar. Cea de a șasea. Dar așa cum și-a obișnuit cititorul, fiecare treaptă urcată nu înseamnă o cifră pe răbojul unei performanțe cantitative. Dimpotrivă, încă de la primul său volum de versuri (apărut la Editura Niculescu în anul 2016 cu titlul “Tu ești, Doamne, Om ca mine“ – toate volumele semnate de Nicolae Croitoru au fost tipărite sub egida aceleiași edituri), cei ce l-au citit, cei ce au însemnat pe hârtie impresiile lor de lectură au fost uimiți de noutatea pe care o aduceau paginile sale care nu urmau obedient pașii unui maestru, ci săpau adânc la temelia cuvântului pentru ca aceasta să exprime, de cele mai multe ori într-o formă inedită, clocotul unui suflet și al unei conștiințe. O luptă luată mereu de la capăt cu fiecare pagină ce se aduna fără grabă în volumele de versuri, de schițe și nuvele, de cugetări de o factură literară aparte și acum al unui roman alegoric.
Formula aleasă de prozator se înscrie într-o lungă și fertilă descendenţă întruchipată de opere literare și artistice care exprimă prin procedee metaforice o simbolistică morală a tipologiei sociale.
Într-o formă sau alta, alegoria reprezintă o trăsătură a multor pagini din volumul său “Biserica de sub salcie“. Putem să o considerăm ca fiind una dintre trăsăturile definitorii ale înzestrării prozatorului Nicolae Croitoru.
În consecință, cele șase trepte nu constituie, oricât de diferit ar fi genul lor, entități care au comun doar semnătura autorului.
Dimpotrivă, cititorul descoperă de la o carte la alta un univers care capătă noi contururi, adâncește motive, totul definind o gândire și o sensibilitate pentru care clipa e ascunsă într-o devenire, iar trecutul, prezentul și viitorul reprezintă o construcție morală de o aleasă ținută. Când nu cu mult timp în urmă afirmam că paginile lui Nicolae Croitoru s-au dovedit a se înscrie în formula îmbogățirii prin continuitate, mă refeream la unele idei și sentimente care guvernează scrisul său și îl așază în miezul căutărilor neistovite care îi definesc personalitatea. Atât versurile cât și proza sa, respectând cu strictețe trăsăturile proprii ale speciilor literare cărora le aparțin, adâncesc necontenit zbaterea spirituală și morală, neliniștea provocată de spectacolul lumii înconjurătoare, neîmpăcarea cu tot ce o maculează și o face potrivnică unei existențe umane senine, aspirând spre înălțimile sufletești.
Privind în perspectiva cărților apărute până acum, am putea spune că în Pandemia Albastră filonul meditativ al scrisului său devine dominant. Debutul său în roman vădește aceeași maturitate ca acela de pe tărâmul poeziei. Am putea spune că autorul stăpânește direcții estetice care la prima vedere par a nu se îngemăna într-o unică formulă epică. Dar în cartea sa Nicolae Croitoru dovedește contrariul. Pentru că factura realistă se însoțește firesc, organic cu ceea ce am numi ficțiunea științifică. Ambele se transpun, cum spuneam, într-o permanentă meditație privitoare la ceea ce un filosof român numea, înainte de război, Destinul omenirii. Toate aceste coordonate ale scrisului său nu își pierd identitatea atunci când trec în marele fluviu al romanului, rămân aceleași, dar întregul se dovedește a fi cu totul nou, neîntâlnit în scrisul său, cu o pecete proprie.
O altă trăsătură individualizează acest roman, în contextul literar românesc: a fost scris în același timp cu evenimentele desfășurate în lumea întreagă, care ne surprindeau de la o zi la alta, cunoșteau cotituri neașteptate și nesăbuite, ridicau întrebări cărora li se răspundea, mai ales prin ipoteze și tatonări. Romanul nu este un reportaj, deși nu o dată, fără ca narațiunea să fie îngreunată, se înfățișează date și cifre, se menționează situații intervenite în cutare punct al planetei. Romanul are ca personaje centrale pe românul George și profesoara Elizeia, care își păstrase cetățenia spaniolă “cu toată ascendența ramificată în timp și în spațiu“ și pe Antonio, “un om oarecare” așa cum îl definește autorul, pe care cei doi îl întâlnesc printr-o pură întâmplare, atunci când idila lor abia se înfiripa. Straniul șofer de taxi le desfășoară în timp ce-i ducea la destinație o teorie despre om și legăturile lui cu pământul, cu natura, cu civilizația “legate într-un cerc”, Elizeia și George rămân “pe gânduri” și îl simt “aproape sufletește“.
Întâlnirea celor doi eroi, Elizeia și George, sau mai bine zis apropierea lor nu are nimic din caracterul intempestiv al epocii noastre pe acest tărâm. Cei doi par la început “adolescenți de altădată”, ca să mergem pe firul vremii în jos la romanul lui François Mauriac. Dar odată spartă gheața, cei doi păstrând toate sfielile unei întâlniri romantice, se dovedesc personaje moderne, îndrăznețe pe tărâmul cunoașterii, al lărgirii orizontului profesional, pentru a fi de folos omenirii care trece printr-unul din momentele critice ale istoriei. Aș vrea să subliniez un fapt: dragostea lor are un caracter inițiatic cuprinzând nu numai trăsăturile în care își vor dezvolta înzestrările, cât și orizontul ce li se deschide generos în față. Paginile în care George îi înfățișează iubitei sale civilizația românească despre care, vai , lumea știe atât de puțin, ca să nu spunem că nu știe nimic, sunt grăitoare în acest sens. Ele definesc, ca de altfel tot parcursul celor doi îndrăgostiți, o componentă a personalității omului modern sau mai bine zis componenta sa ideală, și anume de a nu zăgăzui orizonturile profesiunii lor, a tot ceea ce îl face pe om să urce necontenit spre largi cuprinderi spirituale.
Omul cu toate avatarurile trăite de -a lungul mileniilor bântuite nu o dată de catastrofe naturale, de vrăjmășii, pornite din dorința nesățioasă de stăpânire, de îmbogățire, de dominare fără drept, se află în centrul acestui roman care așază la temelia acțiunii sale valorile umanismului. Fiind un roman al zilelor noastre , al unui moment tragic din istoria omenirii, așa cum spuneam mai sus, romanul nu poate face abstracție când urmărește drumul eroilor de acea continuă căutare a viitorului, prin confruntarea ideilor, prin disecarea soluțiilor, prin tot ce omenirea poate crea pe calea binelui. Romanul lui Nicolae Croitoru este caracteristic pentru “timpurile moderne“ și pentru ceea ce are să vină.
Totul este sintetizat și încununat în acea “Scrisoare către om“ – manifest, program, privire optimistă și lucidă în timp și peste timp, profesiune de credință ce a crescut și s-a închegat cu fiecare pagină și cu fiecare episod, un îndemn pornit din meditația provocată de imaginea “pământului cernit“ așa cum se intitulează primul capitol al cărții și de la căutarea drumurilor care duc spre binele omului și împlinirile virtuților morale supreme ale lumii. (Valeriu Râpeanu)
