”Zgomotul de fond al omenirii bruiază percepția și favorizează stridențele”
Artistul plastic Mircea Nechita a avut amabilitatea să acorde pentru Curierul Naţional un interviu, privind arta sa, dar şi sensurile universale ale creaţiei în general, trecând prin testul dur al contemporaneităţii.
De ce ”supravieţuirea în artă”? Îmi spuneaţi într-o discuţie anterioară despre ”vremurile grele” pe care le traversează arta în general. Este aceasta un fel de misiune în care suntem trimişi, de a apăra (metaforic vorbind) reduta artistică în lupta cu realitatea?
Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește artistul ca ,,Persoană de talent care lucrează în mod creator într-un domeniu al artei”. La mine, expresia ,,Supraviețuirea în artă’’ definește capacitatea de a deveni și a se menține ca artist, a absolventului de Arte Plastice, ,,deversat” din facultate în Piața de Artă din România. Aceea despre care se spune că încă nu s-a format și (încă) nu există. E sublimă, dar lipsește cu desăvârșire…
Spre deosebire de perioada anterioară schimbărilor din decembrie 1989 (pentru care se utilizează adesea sintagma ,,de tristă amintire”), când locurile de admitere la facultățile de artă erau foarte puține (spre exemplu, la Cluj în 1989, 3 locuri la pictură, 99 candidați înscriși), acum sunt mai multe locuri disponibile. Uneori rămân neocupate în totalitate, cu toată indulgența profesorilor din comisia de admitere.
Atunci, era mai dificil sa obții o diplomă de absolvent Arte Plastice. Unii, perseverenți, dar mai puțin pregătiți sau mai puțin norocoși, am dat admitere ani în șir (personal, şase ani) dar odată obținută diploma și acceptat în elitista Uniune a Artiștilor Plastici, aveai asigurat statutul privilegiat de ARTIST. Cu tot ce presupunea asta: comenzi oficiale, indemnizații, ajutoare de creație, case de creație, împrumuturi, atelier, pensie etc. Iar oamenii muncii, lipsiți de cultura TV ,,all inclusive’’ cumpărau măcar un tablou pentru sufragerie, suveniruri și cadouri de la Fondul Plastic și se înghesuiau la vernisaje.
Între timp, numărul iubitorilor, amatorilor, consumatorilor și cumpărătorilor de artă s-a modificat invers proporțional comparativ cu numărul producției anuale de noi artiști.
Deci, ,,Supraviețuirea în artă” nu este în niciun caz sinonimă cu succesul și un loc pe podiumul premianților. Presupune cel mai adesea multă muncă, poate sacrificii și renunțări, poate anumite compromisuri, poate doar noroc… Nu este în niciun caz un titlu de glorie sau un motiv de mândrie, chiar dacă nu mulți reușesc asta.
Reproduc mai jos două paragrafe din manifestul cu care mi-am prefațat expoziția personală ,,Expun, deci exist”, de la Galeria Orizont, în toamna anului 2005:
,, Sosit în București cu oarece timp în urmă, dintr-o provincie și dintr-un sistem în care marea încercare (și reușită) o reprezenta intratu’ la facultate, cu ideea fixă de a-mi depăși condiția de artist amator nu bănuiam că, mai nou, asta nu-ți mai garanta nici statutul profesional, nici veniturile”.
,,Lămurit cu privire la pretențiile și speranțele ce le-aș putea avea eu, ca simplu membru al iubitei, dar din ce în ce mai săracei noastre U.A.P. a trebuit să-mi pun serios problema supraviețuirii ca artist într-o țară și într-un oraş în care (o citez pe o înțeleaptă doamnă galeristă) ,,Sunt prea mulți artiști și prea puțini cumpărători”.
Conștient că arta cere sacrificii, dar convins că nu am dreptul să sacrific nimic și pe nimeni decât pe mine însumi, cu zilele, nopțile, odihna și poate sănătatea mea, lucrez ca o necesitate interioară, ca o nerenunțare la ideal, uneori coerent și ordonat, alteori haotic și în disperare, presat de timp și de probleme și (mai) supraviețuiesc ca artist, pentru că pot, sau pentru că doar atâta pot”.
Mi se par relevante, ca de altfel pentru soarta oricărui artist, experienţele dificile pe care a trebuit să le parcurgeţi până la a ajunge să vă vedeţi visul cu ochii. Pare de necrezut, dar e ca o lege nescrisă, aproape toţi artiştii au trecut prin asta. Înainte de a deveni un star, Alain Delon a lucrat şi drept chelner. Ce părere aveţi?
Cred că experiențele dificile pe care le ai în viață, dacă nu sunt atât de dramatice încât să te marcheze pentru totdeauna, îți creează obişnuința de a nu renunța ușor, de la primul obstacol, de a lupta și a face eforturi pentru a ajunge acolo unde dorești, sau a obține ceea ce dorești. Îți creează nu numai o mentalitate pozitivă, dar și o experiență de viață mai bogată ce poate fi folosită în sens creativ. Pe de altă parte, ceea ce obții cu dificultate, pare mai valoros. Sau va fi prețuit mai mult. Iar experiența de viață, mai ales din zona de dificultăți interesante pentru domeniul tău de activitate, te ajută să fii mai creativ și dă o anume maturitate de gândire. Practic ai mai multe de spus… Doar că ar fi bine să-ți rămână suficient timp pentru a reuși să spui…
Să începi de departe (evit să spun de jos) folosește în a înțelege mai profund și mai complex viața. Să prețuiești timpul, efortul și realizările obținute cu greu… să fii ceva mai modest și mai puțin orgolios, să fii conștient că viața poate să aibă și urcușuri, și coborâșuri…
Vorbiţi la un moment dat, foarte frumos, despre ”încercarea de umplere a unui gol sufletesc, de reînviere şi reinterpretare a amintirilor”. Aş zice că orice artist se întoarce în trecut mai mult decât un om obişnuit, din păcate de multe ori şi suferinţa aferentă este inevitabilă… Credeţi că e un fel de tribut inevitabil?
Experiențele și învățările definitorii pentru personalitatea unui om se pare că se întâmplă în proporție covârșitoare la vârste fragede, de început al vieții. În cea mai mare parte te raportezi la ele, conștient sau nu. Într-un fel sau altul, ești ceea ce-ai trăit până în clipa asta. Acțiuni, raționamente, senzații, sentimente, emoții… Artiștii, sunt prin definiție, persoane mai sensibile, cu trăiri emoționale mai intense, uneori exagerate, cutii de rezonanță ale vieții. În mod firesc se întorc adesea în trecut, dând amintirilor o altă valoare, altă utilizare, poate altă interpretare emoțională. Posibil să-ți poți schimba viitorul, dar nu trecutul. Îl poți doar înțelege mai bine. Dar în același timp, îți vezi și înțelegi prezentul prin prisma trecutului…
Suferința nu e întotdeauna ,,ceva rău”… L-aș cita pe Cioran: ,, Un pic de durere te face profund,/…’’ Și probabil că uneori, fără a trece în zona patologicului, poate fi plăcută. Zic asta amintindu-mi expresia ,,dulce suferință’’ (sau viceversa), folosită în poezia de dragoste… Apoi, cum toate le percepem comparativ, plăcerea, în lipsa suferinței, bucuria, în lipsa tristeții, etc., ar fi de nesesizat, practic inexistente.
Sordidul şi negrul tind să ne acapareze, mai ales în această epocă. Dar consider că trebuie să credem în mitul păsării Phoenix sau în realitatea refacerii Hiroshimei… Sunteţi de aceeaşi părere?
Viața lumii, precum și a fiecăruia dintre noi, are perioade mai bune sau mai rele, doar că aceste așa-numite crize generale, globale, mondiale, de orice fel și natură ar fi: economică, sanitară, politică etc., pot atenua sau amplifica prin suprapunere crizele noastre personale. Referindu-mă la Artă, gândesc că întotdeauna arta și cultura s-au dezvoltat, au înflorit, în perioade de prosperitate, liniște, pace… Timpul și viața par însă din ce în ce mai grăbite acum, iar schimbările sunt mai rapide… ai șansa, sau neșansa, să prinzi o mulțime de crize și de schimbări dramatice ale lumii și vieții. Artiștii reflectă în arta lor ecoul acestor trăiri. În funcție de personalitatea fiecăruia, unii fac artă ,,actuală’’ care se raportează mereu la realitățile, evenimentele, problemele zilei, iar alții caută să sublimeze trăiri și emoții general umane (sau personale) ce țin de firea umană și de valori mai greu de schimbat…
Epoca actuală, din punctul meu de vedere, are niște caracteristici nu tocmai plăcute, care ne afectează pe toți. Iar dacă ,,Tuturor ne e greu, dar nu la toți la fel”, arta și cei care fac artă, parcă au dificultăți aparte… Mare parte a omenirii se confruntă cu probleme din zona de bază a piramidei trebuințelor, deci nevoia de frumos și de spiritual trece pe un plan secundar, apoi, resursele economice sunt orientate mai degrabă spre alte scopuri, iar zgomotul de fond al omenirii bruiază percepția și favorizează stridențele, violența în zona tuturor stimulilor și tuturor simțurilor.
Este mai facil (și în artă) să utilizezi factori cantitativi, care impresionează prin efecte puternice, rapide, primare, fiziologice. Sunete sau zgomote mai puternice, culori sau lumini mai intense ori puternice, suprafețe sau volume mai mari, efecte tehnice impresionante etc., decât să cauți cu trudă și insistență subtilități de limbaj, de exprimare, gândire, percepție, pentru care, de altfel ai nevoie de ,,receptori” cu un anume grad de educație și cultură pentru a le putea prețui valoarea. Sau pur și simplu pentru a-i sesiza, la modul simplu și concret… Ca și în cazul drogurilor, pentru același efect se mărește doza continuu, doar că asta ne suprasolicită și ne deteriorează echilibrul interior… Mă tem că omul devine, astfel, tot mai inuman, așa cum înțeleg eu asta. Şi cred, fără să fiu convins de existența vreunor conspirații, că există factori interesați ca direcția de schimbare a vieții să fie asta. Poate în România mai mult decât în altă parte. Regret mai ales că educația, pregătirea generațiilor viitoare se fac, cred, foarte deficitar. Am fost profesor o vreme. Nu am reușit să-mi fac meseria așa cum credeam că trebuie. Educația artistică, pe lângă că-l face pe om mai uman și mai ,,animal social’’ dezvoltă gândirea creativă. De orice natură, inclusiv tehnică. Viața se schimbă. S-a schimbat mereu. Acum schimbarea se face tot mai rapid, datorită tehnicii, dar perioadele mai grele sunt urmate de altele mai bune. Ceva fundamental din modul de funcţionare al oamenilor trebuie să rămână și să evolueze.
”Expun, deci exist!” – un puternic manifest, un strigăt de luptă, şi nu un cântec de lebădă, cum ar putea părea în epoca modernă, mercantilă şi robotizată. Aveţi şi un mesaj suplimentar pentru iubitorii de artă?
.,,Expun, deci exist/(Exhibeo, ergo sum, probabil)’’ a fost a doua expoziție personală din seria expozițiilor protestatare, prima, cu un an înainte, la Galeria Căminul Artei, ,,2004 – an de șomaj’’. Toate aveau și un scurt manifest scris, care să explice demersul. Pe atunci, lucrurile începuseră deja să meargă rău pentru Uniunea Artiștilor Plastici (din România), semnele declinului fiind din ce în ce mai evidente. Pe lângă protest și acuzații indirecte, voalate, voiam să afirm hotărârea și capacitatea de a rezista, deci de a supraviețui, ca artist. Producând și expunând lucrări de artă. Adică făcându-mi meseria de Artist Plastic cât de bine se putea, ceea ce fac și acum. Nu am ales să fac asta din rațiuni economice, ci dintr-o nevoie interioară. Nu numai că mi se pare a fi o nevoie personală, ci și un factor de echilibru. Poate că arta suplinește ceva ce ne lipsește în viața reală și poate că mulți artiști fac artă ca un mod de autoterapie… Ești artist mai degrabă ca mod de a fi. Apoi cauți să te exprimi într-un mod, sau într-o tehnică pentru care te simți mai dotat și îți pare mai plăcut/ă.
Cred că arta are rolul de a face viața mai frumoasă, mai plăcută într-un fel și pe oameni mai buni, mai calmi, mai echilibrați. Lumea mai umană. Arta plastică clasică, în mod special, determină emoții și trăiri mai îndelungate, dar mai moderate, mai echilibrate și îți lasă o mai mare libertate de opțiune. O pictură, spre exemplu, chiar dacă are o imagine violentă, oferă măcar alternativa de a nu o băga în seamă, de a nu consuma vizual ceea ce nu-ți place și nu-ți face bine ca trăire indusă și emoție transmisă. Dar arta este necesară (nu ar fi apărut și nu ar fi persistat dacă nu-și avea rostul) și este proprie firii umane. Nevoia de frumos, ca reprezentare (vizuală). Nevoia de libertate a spiritului. Libertate de a simți și a gândi singur, de a te sustrage factorilor de influență, care exploatează latura obscură și pur fiziologică pentru a te transforma într-un individ dintr-o turmă umană. Doar un consumator oarecare, lipsit de discernământ, captiv… Este firesc ca omul să aleagă singur ce-i este bun și plăcut. Arta te ajută să fii mai liber și te face mai om. Este caracteristică omului, spiritului uman, nevoii de viață cu mai mult decât hrană-odihnă-sex. Făcută cu suflet, sensibilitate și emoție omenească, pentru a determina și transmite trăiri, sentimente și emoții omenești.
E firesc să crezi în ceea ce iubești și faci cu pasiune… Încerc să fiu cât mai rațional și imparțial, totuși… Conștient că lumea se schimbă rapid și brutal, gândesc însă că omul, neschimbat în mod radical nici fiziologic nici psihologic, are nevoie de rădăcini, de repere perene, de factori de echilibru și stabilitate, de contrabalans la senzația că nimic nu e durabil, sigur și stabil. Arta plastică, prin valorile ei neschimbate de-a lungul secolelor, poate reprezenta un astfel de reper.
