”Drumul spre artă – supravieţuirea în artă”, un reper artistic semnat Mircea Nechita

Am avut, recent, bucuria de a parcurge cartea ”Drumul spre artă – supravieţuirea în artă” a artistului plastic Mircea Nechita, apărută la Editura Infomedia – Pro, Bucureşti, 2018. Am făcut-o în format electronic, dar experienţa a fost una deosebită, am pătruns deja în spaţiul intim al autorului, i-am admirat talentul şi originalitatea şi am evadat pentru mai multe ore dintr-o realitate anostă şi falsă. Pentru cei care vor să se încânte la rândul lor, vizionând operele artistului, dar şi ascultându-i confesiunile, iată link-ul:

https://play.google.com/books/reader?id=HgdLDwAAQBAJ&pg=GBS.PP1

Cartea are, pe lângă stilul memorialistic, şi o valoare documentară de necontestat, pasajele asemănătoare celor de jurnal fiind însoţite de fotografii vechi, care sunt convins că se vor imprima şi în memoria afectivă a cititorului.

De asemenea, cuprinde o vastă selecţie din lucrările artistului, gravuri, desene şi picturi înfăţişând peisaje, animale, nuduri, diverse compoziţii etc., relevante pentru expresivitatea şi măiestria artistică deosebite ale lui Mircea Nechita.

Lucrări precum ”Roza gândurilor”, ”Colivii de aur şi argint” sau ”Pomul cunoaşterii”, alături de multe altele, relevă şi o viziune filosofică şi/sau o meditaţie a artistului asupra sensurilor ascunse ale vieţii.

Redau câteva citate care m-au impresionat, precum şi aprecieri ale criticilor de specialitate la adresa operei lui Mircea Nechita.

Mircea Nechita: ”Dincolo de nostalgie, melancolie, amărăciune sau tristeţe, dincolo de mizerie şi de sordid, dincolo de negru, viaţa are şi lumină, şi căldură, şi bucurie”

”În viaţă mergi adesea în cerc, ajungând peste o vreme aproape în acelaşi loc, dar la altă vârstă şi/sau alt nivel de înţelegere”.

”Crăciunul a fost sărbătoarea preferată, dintotdeauna şi de altminteri prima pe care mi-o amintesc din copilărie”.

”Uneori/adeseori, se întâmplă să te simţi încarcerat, întemniţat, limitat în propria viaţă /de propria viaţă, de limitele şi neputinţele tale pe care nu eşti în stare să le depăşeşti, de condiţia ta umană… Li s-a mai întâmplat şi (multor) altora… ”Daţi-mi un trup, voi, munţilor”.

”Cred că arta trebuie să ne înfrumuseţeze viaţa, în orice moment şi în orice loc, şi că nu trebuie să o întâlnim doar în galerii sau muzee de artă, unde omul modern, grăbit şi supraocupat ajunge rar”.

(Şi, aş adăuga vizionând picturile pe zid de la Spitalul Bagdasar-Arseni, unde chiar artistul mărturiseşte: ”am căutat să folosesc culori vii şi luminoase care să funcţioneze ca un tonifiant psihic şi factor terapeutic”, arta poate fi privită şi ca o terapie. Care să scoată omul nu numai din suferinţă, ci şi din ritmul, spleen-ul şi (aş îndrăzni să spun) decadenţa lumii moderne).

”Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu cu exactitate care este materia primă din care-mi construiesc imaginile. Poate amintirile, poate închipuirile, poate visele…”.

Referinţe critice:

”Total atipică, fiindcă s-ar vrea un album de autor, înscriindu-se, totuşi, între coordonatele şi datele estetice ale unei cărţi bibliofile, cea mai recentă „producţie” artistică semnată Mircea Nechita, chiar dacă a însoţit o expoziţie retrospectivă, reuşeşte mai degrabă să puncteze inspirat şi convingător etapele devenirii autorului dintr-un pasionat artist amator, într-un profesionist al gravurii, al graficii de şevalet şi al cărţii bibliofile.

Profund autobiografic şi suferind de aceeaşi „oroare de vid” ce-i caracterizează întreaga creaţie plastică, albumul bibliofil Mircea Nechita invită la reflecţie, incită şi emoţionează, în egală măsură. Imaginea bogată şi textul interacţionează, se susţin reciproc şi conturează convingător personalitatea artistului plecat demult din Peteritea lui natală, dar niciodată dezrădăcinat cu adevărat de acest topos ce dobândeşte în luxurianta sa naraţiune vizuală, dimenisuni mitice.

Ca nici un alt artist contemporan, Mircea Nechita îşi iubeşte atât de mult spectatorii, încât le creează un loc privilegiat, în chiar miezul compoziţiilor sale adesea circulare, ce juxtapun realul cu fantasticul, reveria şi visul cu percepţia lucidă a lumii înconjurătoare. Se poate spune acelaşi lucru şi despre albumul său. Şi aici, spectatorul-privitor e plasat în centrul unei poveşti desenate şi scrise cu sinceritate, spontaneitate şi gravitate.

Album, carte bibliofilă, jurnal al unei deveniri deloc lipsite de piedici şi încercări, lucrarea aceasta are toate datele unicităţii, constituindu-se într-un valoros obiect artistic, capabil să ne faciliteze meditaţia asupra condiţiei artistului contemporan într-o ţară lipsită de orizont şi invadată de impostură şi nonvaloare”. (Luiza Barcan)

”La 55 de ani, graficianul şi-a meşteşugit un cuviincios ceaslov al „bogatelor ceasuri” de viaţă-artă. Povestea, în imagini de jurnal de familie şi jurnal de atelier a început în Ţara Lăpuşului şi s-a rotunjit de un sfert de secol, nu fără asperităţi, în Bucureşti. Ca album autobiografic, volumul cu proporţii plăcute, „de carte de căpătâi” este o densă imagistic carte-obiect, cu legătură de sfoară la vedere, cu coperţi tari, negru-mătăsoase, autografiate cu lină pensulaţie aurie. Textele artistului, arhiva de referinţe critice, puzderia de reproduceri şi instantanee profesionale, apoi gravura originală de la închiderea albumului mărturisesc – dimpreună şi fără emfază – un redutabil izvor de energie artistică. Mi-a plăcut să aflu că hârtia nobilă are marca „Modigliani”, pentru primele 100 de exemplare, apoi noua serie, pe o consistentă marcă de hârtie japoneză va primi, ca într-un chivot, documentarea unei trude-reverii a universului vizual şi plastic, atât de personal, coerent şi autentic ca obârşie, sub semnătura neobosită a lui Mircea Nechita”. (Aurelia Mocanu).

”Încercarea de caracterizare a lui Mircea Nechita printr-un singur cuvânt echivalează cu o adevărată provocare. De ce ar considera cineva, în speţă un critic de artă, că este oportun să o facă? Un posibil răspuns este că artistul însuşi invită la un astfel de demers, prin nimic altceva decât prin activitatea sa din domeniul vizualului. Mă refer la vizual, în general, şi nu la grafică, desen, gravură, colaj, obiect sau pictură, direcţii pe care le abordează sistematic Nechita, pentru că, dincolo de mediul de exprimare sau de familia de tehnici şi procedee specifice fiecărei ramuri, ceea ce contează cu adevărat în munca sa este reprezentarea în sine, nu mijloacele prin care ajunge la imaginile dorite. Interesant este că la nivel de crez, pentru el desăvârşirea şi drumul parcurs, în sens biografic, se suprapun totuşi până la identificare.

Am stabilit deja că avem de-a face cu un artist extrem de divers prin preocupări, varietate care se extinde şi în sfera tematică. Este momentul să punctez faptul că Mircea Nechita are o inepuizabilă capacitate de muncă, în această afirmaţie termenul “muncă” fiind parţial sinonim cu cel de “creaţie”. De altfel, pentru artist efortul depus în sesiunile de lucru reprezintă mai mult o formă de purificare a sufletului prin artă, decât un proces cu conotaţii fizice, chiar dacă uneori acestea presupun serioasa angrenare a resurselor musculare. Presa pentru gravură este doar un exemplu în sensul menţionat.

Diverstitatea sau creativitatea nu spun însă nimic despre volumul ori magnitudinea operei. În cazul de faţă, atrag atenţia marea capacitate de creaţie şi cadenţa evenimentelor artistice: expoziţii personale sau de grup, apariţii editoriale, proiecte cu vizibilitate publică, unele dintre ele de factură cultural militantă. Aşadar, un artist prolific, calitate pe care aş asocia-o cu consecvenţa.

Subiectele pe care le atacă în mod recurent sunt reprezentările animaliere sau vegetale, cele din sfera erotismului, a decorativului şi alegoriei, uneori cu conotaţii onirice ori suprarealiste. Lumea rurală reprezintă un capitol aparte. Casa, nudul, portretul, calul, cornutele, pisica, lupul sau pasărea sunt personaje principale într-un discurs vizual adeseori polifonic şi întotdeauna coerent. Imaginile create transcend adeseori eventualele surse literare care le-au alimentat. Aşa cum menţionam anterior, reprezentarea tinde să se substituie subiectului propriu-zis.

Compoziţiile lui Mircea Nechita sunt pe cât de complexe, pe atât de surprinzătoare. Fie că se dezvoltă organic ori geometric, acestea se caracterizează prin elaborare şi detaliere minuţioasă. De câte ori se poate, tehnic vorbind sau conceptual, şi aici mă refer în special la proiectele ce presupun transferul de imagine, artistul apelează la culoare, folosind cromatica drept aliat. Austeritatea şi tendinţele minimaliste sunt eludate din discursul vizual. Rezultă nişte lucrări savuroase, ingenioase, suculente, din care transpare bucuria de a înfăţişa, respectiv de a plăsmui.

M-am întrebat în repetate rânduri de ce mi-au atras atenţia încă de la prima vizionare lucrările lui Mircea Nechita şi de ce o fac şi în prezentul scrierii acestor rânduri. Răspunsurile ţin de orizontul personal de aşteptare. Artistul, fără a fi fost discipolul vreunui maestru, de altfel personalitatea sa puternică, în ciuda bunului simţ identitar, este incompatibilă cu menţionatul binom, a avut profesori remarcabili, care la rândul lor s-au format în compania unor profesori excepţionali. Astfel, Nechita a preluat, în sens deloc peiorativ, în procesul formării sale instituţionale, o sumă de elemente conceptuale şi morfologice nu doar de la Mircia Dumitrescu sau Nistor Coita, dar indirect şi de la Vasile Kazar, Octav Grigorescu ori Ion State. Îmi asum afirmaţia că sistemul de gândire plastică şi de abordare tematică al lui Mircea Nechita perpetuează o parte din spiritul marii şcoli româneşti de grafică. Contribuţiile personale, începând de la talent, originalitate şi până la inovaţii stilistice sau iconografice, sunt, de asemenea, de admirat, la propriu şi la figurat.

Revenind la premisa eseului de faţă, aceea a caracterizării lui Mircea Nechita printr-un singur cuvânt, îl invit pe cititorul care este la curent cu munca şi activitatea lui să mediteze dacă avem de-a face cu un artist divers sau prolific, consecvent sau coerent, surprinzător sau complex, talentat sau original, tradiţional sau (post)modern. Acestea ar fi propunerile mele. (Mihai Plămădeală, critic de artă, Text publicat în Revista TRIBUNA, NR.384, 1-15 SEPTEMBRIE 2018).

”Mircea Nechita este un artist special, cu o vitalitate intensă, cu care mă întâlnesc adeseori, fie în proiectele lui, fie în expozițiile prietenilor săi, care nu sunt puțini la număr. În plus, Mircea Nechita cu energiile sale exuberante care mă încântă de multă vreme –acționează într-un veritabil spirit artistic asupra a tot ceea ce îl înconjoară. Dincolo de atelierul în care își exprimă conceptele într-o vervă creatoare de invidiat, chiar și spațiul casei a fost transformat sub uneltele sale de tot felul. Dincolo de dăltițele gravorului folosite pe orice tip de suprafață, Mircea Nechita pictează! Cu talent și dăruire totală, pe pânză, lemn și pe diverse materiale neconvenționale, artistul își lasă amprenta căutărilor într-un mod aparte, personal, dar vorbind constant și coerent despre Maramureșul copilăriei și adolescenței sale. Lupul, cioara, bivolul, tulpina unei flori, creanga unui copac, suplețea unui nud devin pretexte pentru opera sa narativ-simbolică.

Interesat de carte, căci în ea se împletesc literele și imaginile într-un discurs care este specific graficii și poate fi excepțional, Mircea Nechita a gândit o astfel de lucrare. Legată manual, cu o gravură în original la finalul ei, cartea beneficiază de conceptul artistului și de un text consistent semnat tot de acesta. Mulțimea de imagini vine în întâmpinarea scrierilor personale ale creatorului; tuturor acestora li se adaugă însă, textele criticilor de artă, care completează discursul vizual.

Cartea este frumoasă și pentru că este atât de diferită de tot ceea ce am văzut, până acum. Căldura sufletească a lui Mircea Nechita -așa cum se remarcă ea și în gravurile realizate în timp- se poate vedea și în felul în care și-a construit cartea. Notele autobiografice au un parfum selenar. Iată un exemplu: ”Bivolii, îi știu de când mă știu și pe mine, erau acolo dinaintea mea și, am crescut cu ei, generații de bivoli care s-au perindat prin grajd și la car…Sora mea s-a născut în aceeași zi cu unul din ei, când au adus-o de la maternitate, eram în grajd cu vițelul.” Și tot așa, pe tot parcursul cărții, textul merge împreună cu imaginea. Câteodată, scrierea e la fel de puternică precum lucrările asociate. Altădată, lucrările de grafică devin ilustrative pentru rândurile scrise” (Album de artă și jurnal de creator, de Roxana Păsculescu (R.R.C.).

- PUBLICITATE -

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

WWW