Drama romantică având accente erotice Éperdument (sau Down by Love) este inspirată de un caz real şi poate fi vizionată pe Netflix.
Cu un scenariu de Pierre Godeau, adaptare liberă după romanul ”Défense d’aimer”, de Florent Gonçalves şi Catherine Siguret, Éperdument (2016) este o peliculă realistă, cu acţiunea plasată în spaţiul unei închisori, care vorbeşte despre pasiune şi tabu în viaţa modernă.
Admiratorii Adèlei Exarchopoulos (La vie d’Adèle) o pot revedea în acest film în care joacă rolul unei deţinute. Viaţa din închisoare ne este prezentată fără ”fard”, cu limbajul şi comportamentul specifice unui astfel de mediu. Deţinutele sunt vulgare, uneori agresive, dar se înţelege prea bine că nici nu puteau fi, în fond, altfel, devreme ce au ajuns acolo.
Transferată la un alt penitenciar pentru a fi mai aproape de familie, Anna Amari (Adèle Exarchopoulos) se va adapta doar în aparenţă, rămânând structural o însingurată.
Directorul închisorii, Jean Firmino (Guillaume Gallienne), care era căsătorit şi avea o fetiţă, ne este prezentat ca un tip stilat, cel puţin în aparenţă corect, dar care (se va dovedi pe parcurs) poate fi orbit de o pasiune în asemenea manieră încât să-i dea întreaga viaţă peste cap.
Nu ne este relevat motivul pentru care Anna se afla în închisoare (aflăm doar că nu era criminală), ceea ce îngreunează sarcina spectatorului de a-i completa portretul: tânără, rebelă, dezinvoltă, nepărând totuşi viciată precum unele dintre colegele sale, dar… în ce fel încălcase legea?
Sigur, nu e un film de mare profunzime (între Fedra de Racine, evocată pe parcurs, şi drama tinerei din închisoare nu se poate pune totuşi semnul egalităţii), dar nu este nici unul care să nu capteze atenţia.
Idila care se înfiripă între Anna şi directorul închisorii lasă iniţial impresia că e mai degrabă o stratagemă abilă a tinerei decât pasiune autentică. Şi totuşi, va deveni mai mult decât atât.
Oricum, relaţia lor urmează un curs bizar, în care cei doi vorbesc mereu cu subînţeles şi ai impresia că se joacă unul cu celăllat, deşi Anna afirmă că pentru ea nu e un joc.
”Zeii îmi sunt martori/că nu vreau ceea ce vreau (…) Numeşte-mă soră, dragă Hipolit/sau sclavă/sclavă, mai degrabă” este o replică pe care Anna i-o dă lui Jean după ce au făcut dragoste, care sporeşte această ambiguitate.
În pofida impresiei de dominant a factorului sexual în relaţia lor, încet-încet lucrurile devin mai complicate şi înţelegi că fiecare este captiv într-o lume din care nu poate să evadeze: Anna, din lumea închisorii şi a singurătăţii, iar directorul, din lumea birocratică şi prea puţin atrăgătoare a aceluiaşi penitenciar şi dintr-o căsnicie în care soţia nu-l mai atrăgea.
Începând o relaţie, se eliberează până la un punct, dar rămân captivi în continuare, ceea ce îi va face nefericiţi şi în dezacord cu ei înşişi.
Adèle Exarchopoulos face un rol complex, de văzut scena certei cu mama sau cea când încearcă să-şi pună capăt zilelor, care necesită un plus de interpretare şi cu totul alt registru decât cel de până atunci, iar Guillaume Gallienne joacă la rândul său foarte bine, ilustrând perfect un personaj contradictoriu.
Un alt atu al filmului este coloana sonoră, excelent aleasă şi care într-un fel compensează impresia de banal pe care o pot da unele scene.
Totul va ajunge la ”temperatura de fierbere” către final, când, fireşte, se va trage o imaginară linie sau va cădea cortina.
Deznodământul? Mi l-aş fi dorit altfel, dar este totuşi de remarcat scena finală, care sugerează că viaţa, oricât de dramatică ar fi sau ar deveni pe parcurs, are ceva frumos în ea, ceva care să te facă mai degrabă să zâmbeşti şi să mergi mai departe.
Mi-a plăcut, sincer, din câteva motive pe care le expun pe scurt: Este jucat foarte bine de actorii principali. Reuşeşte să câştige ”pariul” de a spune ceva nou pe o temă exploatată până la refuz, dragostea unui bărbat matur pentru o fată mult mai tânără. Nu alunecă în grotesc sau în trivialitate excesivă, ci prezintă viaţa aşa cum e. Oferă până la sfârşit mult mai mult decât promite în primele zeci de minute. Reuşeşte să transmită emoţii autentice.
Din aceste considerente, am părerea că regizorul Pierre Godeau se achită de sarcină mult mai bine decât ar lăsa să se creadă părerile sau notele acordate de unii cinefili şi recomand acest love story modern celor dispuşi să ”intre în joc”.
