Polonia; Republica Cehă; Franţa – trei ţări europene unde am adunat din deplasările mele câteva amintiri despre Frédéric Chopin (1810-1849).
Voi începe, însă, acest articol cu câteva aprecieri: Sensibilitatea lui Chopin este prea fină, delicateţea lui este mult prea rafinată, este mult prea perfectă ca să reziste mult. (George Sand); Chopin este şi rămâne cel mai îndrăzneţ şi mândru spirit poetic al vremii. (Robert Schumann); Chopin este cel ale cărui degete cântă şi îţi aduc lacrimi în ochi, făcându-i pe cei înzestraţi cu o sensibilitate cât de mică să tremure de emoţie. (Harold Schonberg); Compoziţiile muzicale ale lui Chopin pot fi foarte triste, dar ai o plăcere în această tristeţe. Consolarea ieftină este că vei fi mai fericit. (Umberto Eco).
În călătoria prin Varşovia, prilejuită de participarea la un seminar organizat sub auspiciile Uniunii Internaţionale a Studenţilor/UIS (al cărei Secretar eram) s-a înscris vizitarea Muzeului Frédéric Chopin, amenajat în cadrul Palatului Ostrogski din Capitala Poloniei – o splendidă clădire în stil baroc clasic. Colectarea obiectelor şi documentelor identitare începuse încă din anul 1934 când anumiţi oameni de cultură cumpărau de la rudele vestitului compozitor manuscrise, partituri, scrisori, picturi şi sculpturi ce îi aparţinuseră. Din 1953 până în 1973 – când îl vizitasem – trecuseră pragul acestui Muzeu zeci de mii de turişti polonezi şi străini. Fototeca de aur se referă la numeroase momente din biografia lui Chopin: *fotografia casei de la Żelazowa Wola în care s-a născut la 1 martie 1810; *poze ale copilului-minune: la vârsta de 7 ani, Frédéric era deja autorul a două “Poloneze în Sol minor şi Si bemol major”; se povesteşte că, fiind întrebat, la acea vârstă fragedă, ce crede că ar aprecia cel mai mult publicul care îl ascultă, el a răspuns: “gulerul cămăşii mele!”; *poze din anii tinereţii (când semăna foarte bine cu Eminescu al nostru); *picturi printre care cea a lui Henryk Siemiradski înfăţişându-l pe Chopin cântând la pian în 1829 în faţa unei distinse asistenţe; *pictura lui Eugène Delacroix unde el apare alături de George Sand în anul 1838; *partituri ale unor celebre creaţii muzicale; *masca sa mortuară ş.a.
Monumentul din bronz al lui Chopin, care se află în Parcul Łazienki, are o impresionantă biografie. A fost instalat în anul 1926, fiind opera artistului Waclav Szymanovski. În 1940 este distrus de ocupanţii nazişti ai Varşoviei; se spune că în ziua următoare, pe resturile monumentului apăruse următorul text scris de o persoană necunoscută: “Nu ştiu cine m-a distrus, dar ştiu de ce: ca urmare, nu voi interpreta marşul funebru pentru liderul vostru.”. După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, monumentul a fost reconstruit pe baza proiectului arhitectului Oskar Sosnowski, conţinând un citat dintr-un poem de Adam Mickiewicz şi a fost instalat pe locul iniţial în anul 1959. De atunci şi până în zilele noastre, acolo au loc recitaluri de pian, în regim gratuit, ale unor compoziţii ale lui Chopin în fiecare duminică după-amiază în perioada verii; din păcate, scurta mea şedere la Varşovia nu a inclus o asemenea oportunitate.
În Biserica Sfintei Cruci există un monument funerar unde a fost pusă inima lui Chopin ca un simbol al celui care a făurit minunate creaţii adresate inimilor tuturor. Pe o elegantă placă de marmură, străjuită de doi îngeraşi albi este aşezat bustul marelui compozitor alături de numele său. Împlinind în anul 1850 rugămintea lui Chopin, sora acestuia, Ludwika i-a dus in Polonia inima într-o cutie plină cu alcool împreună cu o colecţie alcătuită din 200 de scrisori adresate de Chopin lui George Sand.
O altă ţară europeană, Republica Cehă este legată de Chopin prin câteva locaţii pe care am avut prilejul de a le vedea pe vremea Cehoslovaciei, împreună cu soţia mea şi fiul nostru cel mare în timpul prezenţei noastre la Praga: eu la Secretariatul UIS şi Maria Cornelia ca doctorand la Academia de Ştiinţe a Cehoslovaciei.
Compozitorul s-a aflat pe acele meleaguri de câteva ori. *Prima dată a fost la Praga în august 1829 când a locuit la Hotelul Calul Negru din proximitatea Turnului Pulberăriei. În acea vizită – despre care relatase ziarul “PragerZeitung” în termeni elogioşi – Chopin l-a întâlnit pe Vaclav Hanka (1791-1861), un vestit istoric şi bibliotecar slavofil şi polonofil care i-a prezentat cu amabilitate mai multe locuri semnificative. Pentru a răsplăti curtoazia acestuia, Chopin i-a dedicat “Mazurkapragheză în G major”. Am aflat că acelaşi hotel găzduise, înaintea venirii lui Chopin, alţi oaspeţi celebri ca: Niccolò Paganini, Richard Wagner şi Mihail Glinka. Hotelul a fost demolat la începutul veacului trecut, pe acel loc fiind instalată în anul 1961 o placă memorială cu basorelieful compozitorului, executat de artista Maria Durasová. *A doua oară Chopin a revenit la acelaşi hotel praghez în noiembrie 1830 când călătorea de la Dresda la Viena, potrivit relatărilor din gazeta menţionată.
În cursul lunii august 1835, Chopin a mers la Karlsbad/Karlovy Vary spre a-şi întâlni părinţii aflaţi la odihnă şi tratament, trecând prin Praga şi locuind de această dată la Hotelul Îngerul de Aur. În staţiunea renumită în întreaga Europă, el a stat la Hotelul Trandafirul de Aur din vecinătatea Bisericii Sfânta Magdalena (redenumit mai târziu Havana Hotel). Acesta a fost demolat în a doua jumătate a secolului al XX-lea, dar a rămas, din fericire, ca o mărturie a acelei prezenţe remarcabile, o placă de marmură cu efigia lui Chopin, creată de artistul polonez Antoni Popiel.
Chopin a ajuns în iulie 1836 şi la Marienbad/Mariánské Lázně, locuind la reşedinţa bunilor săi prieteni Wodzinski, numită Lebăda Albă de pe Kaiserstrasse, astăzi Dum Chopin/Casa Chopin. În parcul staţiunii a fost inaugurat în anul 1960 un monument impunător dedicat celebrului artist polonez.
Paris, Cimitirul Père-Lachaise: locul unde se odihneşte compozitorul “Nocturnelor”. Deasupra monumentului, pe care scrie: “À Fred. Chopin”,veghează, îndurerată, Muza Muzicii, Euterpe ţinând în mâinile ei o liră frântă. Renumitul compozitor părăsise scena pământeană la 17 octombrie 1849. Funeraliile, întârziate cu două săptămâni, au fost organizate cu mare rigoare protocolară, pe bază de bilete şi invitaţii nominale. La Biserica Madeleine au răsunat acordurile “Preludiilor nr. 4 în E minor şi nr. 6 în B minor”, iar în faţa mormântului său o orchestră a interpretat “Marşul funebru” din “Sonata pentru pian nr. 2”.
Amintindu-mi de prezenţa mea la mormântul lui Chopin într-o zi de iarnă pariziană, am asociat, peste Timp, acelui episod memorabil poezia “Marşul funebru” de George Bacovia: “Ningea bogat, şi trist ningea, era târziu/Când m-a oprit în drum la geam clavirul/Şi-am plâns la geam şi m-a cuprins delirul-/Amar prin noapte vântul fluiera pustiu./Un larg şi gol salon vedeam prin draperii,/Iar la clavir o brună despletită/Cânta, purtând o mantie cernită/Şi trist cânta, gemând între făclii./Lugubrul marş al lui Chopin/Îl repeta cu nebunie/Şi-n geam suna funebra melodie,/Iar vântul fluiera ca ţipătul din tren./Apoi veni şi-o blondă în salon/Şi-aproape goală, prinse, adormită,/De pe clavir, o scripcă înnegrită/Şi urmări, pierdută, marşul monoton./Înaltă, despletită, albă ca de var,/Mi se părea Ofelia nebună/Şi lung gemea arcuşu-acum pe strună/Îngrozitorul marş lugubru, funerar./Cântau amar, era delir,-/Plângea clavirul trist şi violina-/Făcliile îşi tremurau lumina./Clavirul catafalc părea, şi nu clavir./Târziu, murea clavirul lung gemând;/Luptau făcliile în agonie…/Şi-ncet se-ntinse-o noapte de vecie/Şi-n urmă greu un corp am auzit căzând./Vai, de-atunci îmi pare lumea şi mai tristă,/Viaţa-i melodie funerară…/Şi nu mai uit nebuna lăutară/Şi transfigurata, trista claviristă.”.
