Acum mulţi ani (s-au scurs decenii de atunci), formaţia Holograf, cu Gabriel Cotabiţă solist vocal, avea un cântec despre un astronaut izolat într-o navetă spaţială, care îşi deplângea solitudinea şi faptul că a uitat cum arată lumea reală, inclusiv iubirea, care îi apărea ca un sentiment uitat, pierdut. Piesa se termina cu un refren sacadat: ”Sunt astronautul… yx5793…”.
Astăzi, după mult progres tehnic (inclusiv zborul în spaţiu – sau, în fine, dincolo de o anumită limită terestră – al miliardarului Jeff Bezos) stau şi mă întreb cât am progresat pe alte planuri şi cât am devenit nişte indivizi depersonalizaţi.
Sunt foarte multe asemănări între societatea contemporană şi lumea mecanică şi depersonalizată descrisă (ba chiar, aş putea spune, anticipată) de Aldous Huxley în ”Minunata lume nouă”.
Desigur că societatea, în ansamblul ei, trebuie să se ghideze după reguli, iar individul care aparţine societăţii trebuie să urmeze aceste reguli.
Dar ce ne facem când nu mai suntem atât de siguri că anumite norme/reguli ne îndreaptă către direcţia corectă? Când libertatea individului este pusă în pericol, deşi s-au depus eforturi pentru crearea modelului social perfect?
S-au produs multe schimbări în societate în ultimii ani, migraţia, progresul tehnologic şi modificările survenite în urma pandemiei de COVID-19 fiind printre cele mai vizibile.
Însă nu putem să nu constatăm că prototipul uman al acestor timpuri este o persoană în permanentă criză de timp, cu opţiuni limitate şi responsabilităţi familiale care o presează, cu preocupări care au devenit tot mai comune şi, în plus, cu un orizont incert.
Dacă nu mai ai timp pentru tine, dacă ai o familie de întreţinut, dacă nu poţi evita spectrul unor fenomene cum ar fi şomajul (sau, dimpotrivă, munca în exces), schimbările climatice, efectele pandemiei, ce îţi mai rămâne propriu-zis de făcut?
Voi face o paranteză. În hocheiul american, unul dintre cele mai spectaculoase sporturi de echipă pe care le-am urmărit vreodată, în timpul transmisiilor un rol covârşitor este acordat statisticilor. De exemplu, jucătorul X a înscris de ”n” ori în carieră împotriva echipei Y, antrenorul Z are până acum ”n+1” victorii contra echipei L, echipa XY a tras, în medie, atâtea şuturi pe poartă în prima sau ultima repriză ş.a.m.d.
Nu vi se pare că statistica în exces tinde să depersonalizeze individul, al cărui rol pare a fi acela al unui simplu pion pe o tablă de şah, chiar dacă investeşte pasiune, timp şi uneori face şi alte sacrificii pentru a-şi atinge ţelul?
Aşa şi în viaţa de zi cu zi.
Te naşti, ai o identitate, un gen (honni soit qui mal y pense), urmezi studii, te angajezi, lucrezi toată ziua şi îţi încasezi salariul pe un card, salariu pe care îl cheltuieşti tot în folosul altor firme, uneori dai în sindromul ”burnout”, în cele din urmă îmbătrâneşti, te mai chinuieşti niţel dacă ai norocul să poţi trăi din pensie şi apoi mori…
Astfel încât, la decenii de la lansarea hit-ului Holograf, poţi spune, fără teama de a greşi prea mult, ”sunt cetăţeanul… yx5793…”.
Dacă după acest refren sacadat va mai urma ceva reprezentativ atât pentru individ, cât şi pentru societate (fiindcă, nu-i aşa, un alt refren celebru spunea ”Show must go on…”), depinde şi de a da vieţii noastre un alt curs. Mai puţin automatizat, mai puţin statistic şi mai uman.
