Pelicula, distinsă cu Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin, în 1982, este disponibilă pe TIFF Unlimited, alături de alte două realizări ale regizorului István Szabó
După ce se termină un spectacol de operă îndelung ovaţionat de public, actorul Hendrik Höfgen face o criză de nervi.
Incompatibilitate cu genul? Întâmplare? Sau (mai degrabă) invidie profesională?
…Se pare că, indiferent de poziţia ocupată, omul are mereu tendinţa de a ţinti mai sus. De a fi primul.
Dar, deşi nu este propriu-zis nimic reprobabil în a viza o culme, nu este, totodată, şi o poartă prin care se poate strecura Întunericul, un prim pas către o cale a pierzaniei deschisă de ambiţia nemăsurată?
…Pe Hendrik (interpretat excepţional de Klaus Maria Brandauer) îl nemulţumeşte că este (doar) un actor de provincie. Dar se deduce că mai are laturi ascunse, pe care poate că nici el nu le cunoaşte suficient de bine.
Ironizat de iubita Juliette (care îi adresează câteva cuvinte memorabile: ”tu te iubeşti numai pe tine, Heinz, dar nici pe tine îndeajuns”), actorul pare a fi stârnit, provocat de o invizibilă mână a destinului să arate tot ce poate.
”Un actor este o mască printre fiinţele omeneşti”, îi răspunde.
Complexat de prea multele întâmplări care l-au făcut să simtă ruşinea, Hendrik visează să facă un teatru ”pentru toată lumea” şi expune cu entuziasm acest proiect.
Dar este el cu adevărat un personaj care să revoluţioneze lumea sau va cădea victimă propriilor orgolii?
O cunoaşte pe cea care va interpreta rolul principal feminin în următoarea piesă (Barbara Bruckner, jucată de Krystyna Janda) şi se simte atras de ea. Coup de foudre sau atracţie irezistibilă a contrariilor? (Hendrik îi spune: ”În mine este mult prea mult rău”).
Divergenţele de păreri şi opţiuni politice sunt primul pas pentru izbucnirea unui conflict, dar şi pentru transformarea unui personaj.
Ajuns la Berlin, îşi vede visul cu ochii: semnează un contract pe care îl vede în primul rând ca pe o rampă de lansare în carieră, nefiind preocupat prioritar de latura financiară. Recompensele nu vor întârzia să apară, dar care a fost, cu adevărat, preţul plătit? Deloc întâmplător, rolul vieţii îl face în Faust, interpretând rolul lui Mephisto. Va fi ulterior exclus din distribuţie, apoi va obţine din nou rolul după câteva tertipuri – şi acesta este momentul crucial. Momentul compromisului.
Hendrik era un actor talentat, fără îndoială, dar sclipirea în public, ascensiunea socială le-a obţinut făcând pactul cu diavolul – chiar dacă nu era un om rău în esenţă. Însă a fost păcălit, viclenia şarpelui a fost prea mare pentru el.
Deşi convingerile politice ale personajelor şi cadrul istoric (acţiunea se petrece în perioada venirii la putere a Partidului Naţional Socialist în Germania şi surprinde începutul ascensiunii lui Hitler) au un rol important, realizarea lui István Szabó nu o consider un film politic. (Ar fi putut fi un simplu film de propagandă dacă nu ar fi atins teme mult mai subtile, cum ar fi ispita şi rolul conştiinţei în devenirea umană). Este o punere în scenă de excepţie despre transformarea individului, despre atragerea lui de către Rău într-o capcană abilă. Dedublarea persoană particulară/actor, care este excelent exploatată artistic de regizorul maghiar, este totodată şi una între inocent şi pervertit, între personaj cu mască şi fără.
Sigur, Mephisto este în bună măsură şi o satiră – rămâne la latitudinea spectatorului să aprecieze dacă prezentarea caricaturală a unor personaje slujeşte ansamblul sau nu.
Dacă, fără a diminua meritele peliculei, ultima parte mi s-a părut cam politizată şi portretizând anumite personaje ca fiind infantile (nu aş crede că exact aşa au fost, deşi este corect să amintim aici şi o declaraţie a regizorului, care spunea:„Ceea ce ne-a interesat nu a fost autenticitatea personajelor, ci tema însăși”), finalul este de efect: Hendrik, sub lumina unor reflectoare orbitoare care urmau să-i deschidă o nouă ascensiune, are o revelaţie: ”Ce vreţi de la mine? Sunt un simplu actor!”, rosteşte, conştient de divergenţa dintre cauza artistică, pe care în fond nu o trădase, şi interesul politic, propaganda. Două direcţii care nu se vor intersecta în viitor, două poziţii ireconciliabile.
De văzut mai ales pentru mesaj, pentru subtilitatea scenariului şi pentru jocul bun al actorilor (cu un Brandauer în stare de graţie).
Pentru Mephisto, István Szabó a luat premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes, în 1981.
