– La 110 ani de la naștere –
Albert Camus (7 nov. 1913 – 4 ian. 1960), binecunoscut romancier, dramaturg şi filosof francez, reprezentant al existenţialismului, născut în Dréan, Algeria, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, a lăsat posterităţii, pe lângă beletristică, numeroase eseuri şi dizertaţii pe teme filosofice.
Autorul celebrelor romane ”Ciuma” și ”Străinul” a rămas în istorie și prin lucrări în care abordează cu totul alte teme.
În scrierile sale, Camus afirmă, nu o dată, că după părerea sa nu există viaţă dincolo de moarte sau spirit încarnat în materie, viaţa rezumându-se la o perioadă dată, pe care trebuie să o trăim şi să o luăm ca atare. (Supremă ironie a sorţii, marele scriitor francez a murit de tânăr, la doar 47 de ani, şi nici măcar din cauza tuberculozei de care a suferit, ci a unui stupid accident de maşină, survenit când se întorcea din vacanţă).
Acestei existenţe limitate, aşa cum o vedea el, îi adaugă o notă în plus de absurd: pe parcursul vieţii, suferinţa este inevitabilă, uneori atroce, bolile, lipsurile materiale, pierderea rudelor, a persoanelor dragi, războaiele şi altele putând face din viaţa unui om un adevărat coşmar. Şi atunci, dacă ne aflăm în permanentă contradicţie cu propria existenţă, pentru ca la sfârşit să nu mai fim decât rămăşiţe îngropate sub crucea de la cimitir, care este sensul vieţii?
Camus tratează această temă într-un mod elevat, făcând referire la numeroase studii şi lucrări filosofice, dar şi la mitologie, pe care le completează cu propriile păreri sau convingeri. Supus însă aceleiaşi fatale limitări pe care o înfierează şi pe care o reproşează fie existenţei, fie unui Dumnezeu despre care nu ştim sigur dacă există, dar în eventualitatea în care ar exista ar putea fi ”acuzat” că patronează o omenire ghidată după reguli absurde, nici el nu poate da un răspuns cert. Vede totul ca pe o imensă farsă, o farsă ai cărei actori sunt, însă, toţi locuitorii planetei, cu iubirile, durerile, suferinţele şi aspiraţiile lor.
Poate fi, oare, vreun citat mai elocvent pentru mentalitatea şi, în egală măsură, drama sa decât cel din ”Zidurile absurde”? ”Prăpastia dintre certitudinea pe care o am că exist şi conţinutul pe care încerc să-l dau acestei certitudini nu va fi niciodată umplută. Pentru totdeauna îmi voi fi mie însumi străin”.
Foto: Benoît Prieur, CC0, via Wikimedia Commons
Ştim că existăm, dar nu ştim de ce. Ştim ce facem, dar nu cunoaştem cu adevărat cine suntem. Ne suntem nouă înşine străini, fiindcă viaţa ne este străină, iar, când să aflăm marea taină, ne ducem în mormânt. (După cum aminteam mai sus, i s-a întâmplat, prematur, chiar lui!!!).
Camus vede în artă o mare evadare, un sublim răspuns al efemeridei care este omul la limitarea şi absurdul vieţii, spunând că ”Dacă lumea ar fi inteligibilă, arta nu ar exista”, şi prin aceasta se raliază viziunii multor artişti, care însă nu au exprimat, poate, atât de clar şi de frumos această teză.
Şi, într-adevăr, dacă nu credem în valabilitatea filosofiei budiste, în karma (Forță impersonală, care cântărește toate faptele, bune și rele, pe care orice ființă le întreprinde în decursul vieții și, totodată, forța implacabilă care determină, în cadrul ciclului de transmitere a sufletelor, calitatea vieții următoare), dharma (legea şi ordinea cosmică) şi samsara (ciclul nesfârşit al vieţilor succesive, al reîncarnărilor), viaţa ne poate apărea ca fiind ceva complet absurd. Dacă mori în urma unui cataclism, nu vei mai apuca niciodată să afli răspunsul la adevărurile care te frământă. Dacă îţi petreci toată viaţa într-un scaun cu rotile, nu vei afla niciodată cum arată în realitate peisajele montane sau ce este dragostea. Dacă pierzi pe cineva drag, nu îl vei mai reîntâlni niciodată. (Personal, cred în filosofia budistă, dar nici aceasta, ca şi alte credinţe apărute de-a lungul secolelor, nu poate fi demonstrată cu argumente irefutabile).
Camus nu s-a sfiit să îşi afirme crezul, al unei unice şi deseori absurde existenţe, dar i-a contrapus mereu măreţia omului, pofta sa de viaţă, capacitatea sa de a tinde către perfecţiunea zeilor, şi prin aceasta nu a fost un nihilist în adevăratul înţeles al cuvântului.
El a fost, după părerea mea, un revoltat şi un visător. Un om care refuză sentinţele, chiar dacă ştie că mâine va muri. Un geniu care se ridică din ţărână pentru a privi Cerul.
Următorul dicton (care îi aparține) i-ar fi putut fi, foarte bine, epitaf: ”Sfârşim totdeauna prin a avea chipul adevărurilor noastre”.
