“Avea o ştiinţă uriaşă de a grava portrete de imbecili candizi, mitocani cu parapon (supărare – n.n.), vicleni interlopi, autoritari mărginiţi, încornoraţi stupizi, palavragii cu ifos, bătăuşi sanguinari, retrograzi cu principii.” – aceste cuvinte care aparţin regizorului Sică Alexandrescu îl descriu sintetic, dar sugestiv pe marele actor al scenei româneşti, Alexandru Giugaru. Am avut plăcerea de a-l vedea şi a-l admira în multe filme când eram în anii studenţiei.
La rândul său, teatrologul Valentin Silvestru arăta: “A fost, prin excelenţă, un creator de tipuri caragialeene şi, poate că într-o măsură, caracteristici ale lui Trahanache sau Dumitrache Titircă sunt decelabile şi în alte roluri de-ale sale, goldoniene, gogoliene, moliereşti sau în piese româneşti ce îi ofereau naturi fruste: Tache, Ianke şi Cadâr, Vis de secătură, În Valea Cucului. Dar admirându-i modul de a făuri o medalie din bronz autohtonist, ar fi nedrept să îl limităm, chiar şi în rame superlative, la un tip unic. Căci a fost un artist multilateral care a ştiut să valoreze şi subtila poezie mussetiană din Fortunio, lirismul cehovian amărui al Livezii cu vişini sau tragismul din Furtuna lui Ostrovski.”.
Alexandru Giugaru s-a născut la 23 iunie 1897 la Huşi, judeţul Vaslui. După ce a urmat cursurile Liceului “Cuza Vodă” din acel oraş, a absolvit “Conservatorul de Artă Dramatică” din Bucureşti.
Citez mai întâi câteva evocări ale viitorului mare artist, prezentate într-un număr al revistei Teatrul din 1978: “În oraşul meu natal, Huşi, prin anii 1906-1907 exista o berărie cu numele «La pivniceru» unde veneau fel de fel de artişti. Printre aceştia, şi un oarecare Iorgu Tomescu: purta joben şi floare albă la butonieră. Cânta cuplete şi spunea monologuri. Tata obişnuia să mă ia cu el, că şi lui îi plăceau artiştii. Nu mi-am luat gândul de la Iorgu Tomescu şi mi-am spus, în sinea mea, că aista e cel mai mare om, ca el trebuie să ajung. Mai târziu a venit şi Tănase. Huşiul a însemnat primul meu gând, primul meu imbold către teatru.”.
Prezint în continuare unele pasaje din interviul pe care marele nostru actor l-a acordat în anul 1963 revistei Urzica:
*“Eu pe scenă voiam să joc. Asta mă ardea la inimă. Aveam acum repertoriu, aveam şi lavalieră, şi redingotă, şi pălărie cu boruri mari ca artiştii, numai scenă n-aveam. Şi mă prezint într-o zi la o berărie de pe Calea Griviţei, colţ cu Basarab şi-i propun patronului să joc pe scena localului, acompaniat de orchestra sa. Avea orchestră mare, de 4 persoane: cobză, nai, vioară şi ţambal. Şi nu ştiu dacă din cauza succesului meu, dar în câteva ore s-a îmbătat întreg localul, cu clienţi şi cu personal cu tot. Iar la urmă s-a încins şi o bătaie, din vălmăşagul căreia lăutarii au ieşit cu instrumentele sparte, iar eu fără frumoasa mea pălărie cu boruri mari. Dar eram fericit, debutasem în sfârşit pe o scenă!”;
*“În august 1916 a început războiul. Am plecat acasă, la Huşi, iar de acolo am pornit «în haiducie», cutreierând, în tot timpul războiului, toată Moldova, cu numeroase trupe, de toate genurile – comedie, revistă, operetă, operă comică. Abia în 1919 m-am întors la Bucureşti. Am jucat vreo doi ani la mai toate cinematografele din Cartierul Griviţa, în diverse trupe: a lui Rony, a lui Fotache etc. Acum, însă, era condiţionat să se menţioneze pe afiş: «Cu concursul comicului Sandy-Huşi». Dar situaţia aceasta a durat numai până în 1921 când m-a înhăţat comenduirea, fiind eu puţin certat cu armata; eram puţin dezertor! În timpul războiului nu trăsesem cu puşca! Jucasem teatru! Dezertarea mi-a fost iertată ulterior de o amnistie şi în 1922 eram din nou la Bucureşti, la Cinema «Marconi». Pe afiş, de data aceasta scria: «Trupa Sandy-Huşi»!”;
*“Devenit «artist de centru», am jucat din 1925 până după 1944 în numeroase teatre serioase: Bulandra, Cărăbuş, Maria Ventura, Maria Filotti, Comedia. Ajunsesem, mă rog, un «actor consacrat». Fostul «Sandy-Huşi» era acum coleg cu Tony Bulandra care juca pe Hamlet şi cu Constantin Tănase care mă vrăjise în anii copilăriei de pe scena Berăriei «La pivniceru» din Huşi. Frumos, nu?”.
Menţionez că acel nume de scenă “Sandy-Huşi” a fost schimbat ulterior, la intervenţia profesoarei lui Alexandru Giugaru, Lucia Sturdza Bulandra.
Alexandru Giugaru a fost o prezenţă notabilă pe scena “Teatrului Naţional din Bucureşti”, remarcându-se îndeosebi prin interpretarea unor personaje din comediile lui Ion Luca Caragiale, e.g. O noapte furtunoasă/regizor Jean Georgescu, O scrisoare pierdută/regizori Sică Alexandrescu şi Victor Iliu, D-ale carnavalului/regizori Aurel Miheleş şi Gheorghe Nagy; Conu Leonida faţă cu reacţiunea/interpretată în travesti alături de Grigore Vasiliu-Birlic. Printre partenerii lui s-au mai aflat Elvira Godeanu, Ion Finteşteanu, Radu Beligan. El a mers în turneu la Moscova cu piesa Revizorul de Nikolai Gogol şi în turneu la Veneţia cu piesa Bădăranii de Carlo Goldoni.
Filmografia a reprezentat o altă dominantă a îndelungatei sale activităţi pe plan artistic. Exemplificările ce urmează sunt elocvente: Legenda celor două cruci/1925; Păcală şi Tândală la Bucureşti/1925; Venea o moară pe Siret/1929; O noapte furtunoasă/1943; O scrisoare pierdută/1953; Directorul nostru/1955; Popescu 10 în control/1955; Două lozuri/1957; D-ale carnavalului/1958; Telegrame/1959; Bădăranii/1960; Post-restant/1961; Doi băieţi ca pâinea caldă/1962; Mofturi 1900/1964; Haiducii/1965; Corigenţa domnului profesor/1966; Răpirea fecioarelor/1967; Fraţii Jderi/1974.
Menţionez că toate filmele realizate în perioada 1955-1962 le-am vizionat împreună cu fratele meu la cinematografele din Roman, iar cele dintre anii 1964 şi 1967 – la unele cinematografe din Capitală în timpul studenţiei mele. Despre fiecare în parte am amintiri ce nu au putut fi şterse odată cu trecerea anilor.
Alexandru Giugaru a colaborat cu o energie ieşită din comun la “Teatrul Naţional Radiofonic”, mai ales în perioada 1953-1961. Iată câteva exemple care au rămas în “memoria vocală” a Radioului românesc prin rolurile interpretate de marele nostru actor: Bădăranii de Carlo Goldoni; Burghezul gentilom de Molière; D-ale carnavalului şi O noapte furtunoasă de Ion Luca Caragiale; Escu şi Scafandrierii de Tudor Muşatescu; Gramatica familiei şi Puşculiţa de Eugène Labiche; Recomandaţia de Max Maurey; Cuibul coţofenelor de August von Kotzebue; Revizorul de Nikolai Gogol; Nevestele vesele din Windsor de William Shakespeare; Viforul de Barbu Ştefănescu Delavrancea; Nobilul de Ivan Tobilevici ş.a.
Pentru îndelungata sa activitate teatrală şi cinematografică Alexandru Giugaru a fost distins cu numeroase premii, titluri şi medalii printre care: “Ordinul Muncii”, clasa a II-a “pentru munca depusă cu ocazia «Centenarului Caragiale»”/1952; “Artist Emerit”/1953; “Artist al Poporului”/1960; “Actor Emerit” şi laureat al “Premiul de Stat”/1964; Ordinul “Meritul Cultural”/1967 etc.
Revin – şi în legătură cu personalitatea artistică a lui Alexandru Giugaru – la o propunere pe care am făcut-o anterior în paginile prestigioasei gazete Curierul Naţional: înscrierea în programele săptămânale ale Telecinematecii, pe lângă filmele străine de valoare, a unor producţii cinematografice româneşti; în acest fel s-ar asigura receptarea acelor filme care au făcut istorie pe plaiurile noastre inclusiv în zonele care actualmente nu beneficiază de facilităţile televiziunii prin cablu.
Marele nostru actor a tras definitiv cortina după ultimul “spectacol al vieţii”, în urmă cu patru decenii, la 15 martie 1986, la Bucureşti, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu, pe Aleea Artiştilor. Îmi imaginez că, în lumea de dincolo, dânsul s-a întâlnit cu Nenea Iancu şi amândoi s-au plimbat, zâmbind ore în şir, pe drumurile Nemuririi…
