Acestor jocuri de cuvinte, a căror denumire generică se originează în termenii din limba greacă ana/răsturnare şi grama/litere, li s-au atribuit diverse definiţii precum: “disoluţia unui nume scris în mod corect în literele sale printr-o nouă conexiune a acestora fără nicio adăugire, eliminare sau schimbare a vreunei litere” (istoricul englez William Camden); “o tortură a unui biet cuvânt în zece mii de feluri” (poetul englez John Dryden); “un cadril al literelor” (scriitorul român Tudor Muşatescu). Scriitorului şi semioticianului italian Umberto Eco îi aparţine următoarea definiţie metaforică a adevărului, considerându-l “o anagramă a unei anagrame”.
Trebuie remarcat faptul că anagramele au constituit o preocupare lingvistico-terminologică încă din Antichitate. *Apelând la aceste construcţii, anumiţi scriitori evrei au realizat diverse derivaţii retorico-religioase ale unor nume proprii de referinţă cum a fost cel al Patriarhului biblic: de la Avram/Tată slăvit la Avraam/Părintele unei mari mulţimi; schimbarea greu sesizabilă se realiza prin adăugarea unei singure litere a alfabetului/a, păstrându-se semnificaţia principală a substantivului respectiv: tată (părinte). *Poetul şi gramaticianul grec Lychophron (320-280 Î.Hr.) a iniţiat această îndeletnicire agreabilă având parfum de mister. Se povesteşte că Regele Ptolemaios îi ceruse să facă ordine între toate comediile aflate în vestita Bibliotecă din Alexandria despre care am scris un articol anterior. În semn de gratitudine faţă de încrederea acordată de Rege, el a dăruit acestuia un nou apelativ întemeiat pe anagrama “Apomelitos”/care provine din miere.
Lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure a studiat problema anagramelor în poetica greco-romană; un exemplu evocat în consideraţiile sale este un vers din “Cântul al XI-lea” al epopeii homerice “Odiseea” unde este redată întâlnirea dintre Ulysses şi Agamemnon în Infern (în care numele celui din urmă apare într-o formă anagramată). Lingvistul rus Roman Jakobson a susţinut faptul că anagrama poetică antică depăşea atât legătura codificată semnificat/semnificant, cât şi linearitatea semnificanţilor.
Sper că vor fi interesante pentru cititorii mei anagramele identificate în urma unor lecturi intense din anii studenţiei până astăzi. *O celebră anagramă se referă la întrebarea guvernatorului Iudeei, Pilat din Pont la momentul judecării lui Iisus Hristos: “Quid est veritas?”/Care este adevărul? Anagrama avea următorul conţinut ca răspuns la întrebarea respectivă: “Est vir qui adest!”/Este omul din faţa ta! *În lumea educaţiei scolastice se aplicase procedeul anagramării la celebrul text creştin: “Ave Maria, gratia plena, Dominus tecum.”, generându-se aserţiunea: “Virgo serena, pia, munda est immaculata.”. *Regele Francisc I al Franţei a cunoscut în timpul vieţii sale anagrama: “François de Valois/De façon suis je royal.”. *Profetul renascentist Nostradamus a introdus, în vestitele catrene, anagrame precum: Rapis/Paris; Nercaf/France; Liapodo/Podolia etc. *Reginei Austriei i s-a aplicat în epocă anagrama elaborată în limba franceză: “Marie Therèse d’Autriche/Mariée au Rois très chrétien.”. *Peste ani, sintagma “Révolution Française” a primit un sens radical diferit printr-o combinaţie originală a literelor componente: “Un veto corse la finira.”/Un veto corsican o va sfârşi. *Potrivit unor speculaţii lingvistice, “Mona Lisa” Maestrului italian Leonardo da Vinci ar fi o anagramă pentru Amon L’Isa ce trimitea la zeităţile egiptene Amos şi Isis, fiind bine cunoscută puternica atracţie exercitată de Egiptul Antic asupra operei marelui pictor al Renaşterii.
În continuare, redau câteva anagrame din lumea prozatorilor şi poeţilor, pe care le-am prezentat în cartea mea “Figuri retorice” (2019): *Pierre de Ronsard, în “Les amours de Marie”, introducea anagrama Marie/Aimer, explicitând-o în următoarele versuri: “Marie, qui voudrait votre bon nom tourner/ Il trouverait Aimer:/aimer moi donc, Marie;/Faite cela verse moi dont votre nom me prie,/Votre amour ne se peut en meilleur lieu donner.” *François Rabelais şi-a semnat majoritatea lucrărilor prin numele anagramat Alcofrybas Nasier. *La Jonathan Swift, autorul “Călătoriilor lui Gulliver” regăsim aceste anagrame: Tribnia/Britania; Langden/England. *În romanul “Roşu şi negru” de Stendhal, Julien Sorel găseşte, pe pupitrul unei strane dintr-o biserică, o bucată de hârtie unde erau scrise cuvintele: “Amănunte asupra execuţiei şi ultimelor clipe ale lui Louis Jernel executat la Besançon.”. Cui i-ar fi trecut prin minte că acel nume nu era altceva decât anagrama lui Julien Sorel? *Autorul cărţii “Alice în Ţara Minunilor”, Lewis Carroll le cerea cititorilor săi găsirea unui singur cuvânt provenind din sintagma “new door”; acesta le dăduse chiar soluţia: “one word”/un cuvânt. *Paul Verlaine obişnuia să îşi semneze creaţiile prin numele anagramat “Pauvre Lelian”. *Autorul epopeii “Ţiganiada”, Ion (Budai) Deleanu a semnat cu anagrama “Leon Dianeu”. *Costache Conachi şi-a luat numele anagramat Ikanok unde apare de două ori litera k, deoarece scriitorul provenea din neamul de greci Konaki. *George Coşbuc a debutat la vârsta de 18 ani, semnând mai multe poezii apărute în revista “Familia” de la Oradea cu anagrama “C. Boşcu”. *Poetul român care şi-a consacrat ultimii ani ai vieţii, descifrării sutelor de anagrame din operele lui François Rabelais şi François Villon, a adoptat el însuşi un nume anagramatic, Tristan Tzara semnificând “trist în ţară”. *Scriitorul Samuel Butler şi-a intitulat satira societăţii victoriene, publicată în anul 1872 prin termenul utopic “Erewhon” generat de anagramarea cuvântului “nowhere”/nicăieri. *Nicolae Steinhardt remarca, într-una din scrierile sale, că termenul “România” este o anagramă a sintagmei “om în Rai”. *Romanul lui Vladimir Nabokov, “Rege, damă, valet” conţine două anagrame ale autorului, transferate asupra unor personaje: Blavdak Vinomori, un bărbat întâlnit într-o staţiune baltică unde era împreună cu soţia în concediul de odihnă; Vivian Badlook, schior şi profesor de engleză, aflat la Davos, în Elveţia.
Fac în cadrul acestui articol o mărturisire: anagramele nu m-au pasionat la fel de mult precum calambururile. Totuşi, îmi amintesc două construcţii de acest gen, făcute în anii tinereţii:
i) Ca student începusem să semnez articolele despre filosofie şi relaţiile internaţionale din revista “Viaţa Studenţească” nu cu numele şi prenumele proprii, ci cu anagrama “Mihai Bedan” până când un coleg a descoperit acest fapt, recunoscându-mi stilul şi determinându-mă, în consecinţă, să renunţ la anagrama respectivă.
ii) Lucrând la Praga în calitate de Secretar al Uniunii Internaţionale a Studenţilor/U.I.S. în perioada 1972-1980, am reuşit – prin intermediul unei anagrame anterior pregătite mental – să mă revanşez faţă de reprezentantul arogant şi suspicios al Tineretului Liber German din fosta R.D.G. Astfel, într-o zi, i-am relatat “cu titlu strict confidenţial” opiniile nefavorabile ale unui student din Orientul Mijlociu, aflat la studii în Cehoslovacia, privind politica Berlinului de Est; insistând ca să îi dau numele exact al acestuia, am pronunţat pe şoptite următoarele cuvinte pe care el le-a notat imediat: “Nad Iahim Abil Rab”, sesizând nerăbdarea lui de a le transmite operativ la Berlin şi de a primi felicitările cuvenite pentru vigilenţa dovedită. Adevărul era, însă, că cele patru cuvinte (părând a suna perfect în limba arabă) nu erau altceva decât numele şi prenumele subsemnatului acestui articol, dictate într-o ordine literală complet inversată! Parafrazând un aforism al lui Nichita Stănescu despre poezie, rostisem în dialogul cu acel reprezentant incomod de la U.I.S. câteva cuvinte asemănătoare “unei păsări ce zboară invers”.
