Cam aici am ajuns după 30 de ani

Discutam zilele trecute cu un prieten profesor de matematică. Îmi spunea că în facultăţi, la seminariile matematicilor superioare, din 9-10 studenţi abia găseşti unul capabil să citească (nu să rezolve) exerciţiul. Adică, dau un exemplu, abia o zecime pot spune, puşi în faţa literei Σ, că este o sumă, ca să nu mai vorbim de semnul ∫. Am citit recent în cartea profesorului universitar Mihai Maci că este o integrală. Restul, masa critică, oastea de strânsură nu are contact cu problema nici măcar la nivel introductiv!

La Facultatea de Filosofie din Oradea, la care constată şi el că studenţii nu au capacitatea de a relaţiona cu marile texte, preferând piureul de banane premestecat din cărţile scrise de vulgarizatori în ale filosofiei, sintezele de pe net şi alte asemenea suprasimplificări.
La facultăţile de teologie ortodoxă s-a scos, pentru admiterea la doctorat, examenul eliminatoriu de greacă veche. Cu alte cuvinte, crema teologilor ortodocşi nu mai conţine oameni capabili să se adreseze textului sacru în limba liturgică a creştinismului răsăritean. De latină şi ebraică nu mai are rost să vorbim.
La Facultatea de Litere din Cluj-Napoca există cursuri de “rattrappage” (aducere la zi a cunoştinţelor lingvistice fundamentale). Tradiţional, facultăţile de limbi străine nu se preocupau decât cu totul periferic de nivelul lingvistic al studenţilor, aceasta fiind treaba liceului.
Rostul unui examen de admitere cu mulţi candidaţi era acela de a-i selecta pe cei mai sârguincioşi dintre ei, pe cei cu vocaţie manifestă pentru limbi străine, capabili să facă faţă unui parcurs ulterior în ştiinţele limbajului şi ale literaturii. Însă mai nou vin studenţi care nu mai au baza lingvistică, cu goluri imense în pregătire pe care nu pot să le acopere fără asistenţa unui profesor.

Toate aceste patru exemple disparate, care sunt doar câteva cazuri dintr-un noian, au în comun o singură realitate: în acest moment falimentul calităţii a avut loc la scară largă, şi acesta nu trebuie să fie un secret pentru nimeni.
Numai că, iar de aici începe problema (mult mai mare decât recrudescenţa prostiei în sine), nicio facultate n-a închis din motiv de studenţi impostori.
Avem cursanţi la matematici superioare care n-au făcut analiză matematică în liceu.
Avem absolvenţi de filosofie care n-au deschis traducerea niciunui text fundamental, nicidecum versiunea originală a unui Platon sau a unui Kant.
Avem teologi care nu posedă subtilităţile lexicale, deci ideatice, ale textului sacru.
Avem absolvenţi de limbi străine cu cutremurătoare erori de exprimare scrisă sau orală.
Dar facultăţile lor, fără excepţie, şi-au crescut numărul de studenţi, trădând ideea de intelectual şi de universitar. Prostia există, a venit peste noi, ne-a cucerit şi ne-a paralizat orice reacţie.
Suntem învinşi, suntem sub ocupaţia cea mai odioasă care a existat vreodată, dar coabităm, nu ne retragem în munţi, nu există nicio mişcare de rezistenţă.
Falimentul intelectual nu ne obligă la niciun gest de onoare, nu mergem să cultivăm ceapă şi să ne scriem tratatele la lumânare din atâta lucru.
În mod odios, ne adaptăm, dar nu pentru că am fi potriviţi, cum zicea Darwin, ci pentru că preferăm să ne plecăm în loc să plecăm.

Pe de altă parte, bâlciul este mult mai mare decât îl pot ilustra universităţile. Prostia a atins masa critică, prostul e norma. Pentru el totul s-a simplificat atât de mult încât deşteptul nu mai poate fi sesizat, nu-l mai poţi pune în valoare, e sacrificat la nivel de
sistem.
Sunt atât de mulţi idioţii încât, dacă am mai ţine la inteligenţă, la sârguinţă şi la lucrul bine făcut, ar trebui să închidem jumătate din sistem: primării, parlamente, guverne, instituţii publice şi private.
Ar trebui să afişăm pe biroul prezidențial și al președinților camerelor parlamentului, al primului-ministru și al miniștrilor și al altor demnitari:
“Închis pe motiv de prostie, revenim când găsim pe cineva care să fie cu adevărat vrednic”.
Ar trebui să trimitem acasă demnitari, funcţionari, profesori, medici, poliţişti, economiști, jalnicii purtători de cuvânt, judecători și procurori şi chiar preoţi.
Pentru singurul delict îndreptat împotriva universului pe care nicio lege lumească nu l-a pedepsit vreodată: prostia tot mai adesea cu DIPLOMĂ!
Ne-am imaginat până acum că viaţa sancţionează prostiile, şi probabil că în sistemele vii lucrul acesta s-a petrecut fără greş, acum însă cred că e cazul să luăm notă de noua realitate, proştii cred că au învins totul, inclusiv viaţa. Aşteptaţi-vă la o multiplicare exponenţială a numărului de “accidente”.