Acest articol este dedicat unei Mănăstiri la care am ajuns, în urmă cu mulţi ani, de câteva ori în drumurile familiei mele în timpul concediilor de vară. De fiecare dată, descopeream în liniştea deplină noi frumuseţi fermecătoare, dar şi noi informaţii relevante pe care le primeam de la respectabilii slujitori ai străvechiului lăcaş. Le-am reţinut, conform unui obicei peren, în carnetele de însemnări şi în scumpele fotografii la care apelez acum spre aduceri-aminte.
Mănăstirea Sinaia a fost ctitorită în veacul al XVII-lea de către Spătarul Mihail Cantacuzino care, împreună cu mama lui, Elena şi sora Stanca, făcuse un pelerinaj la Locurile Sfinte, inclusiv la Mănăstirea “Sfânta Ecaterina” din Muntele Sinai. Profund impresionat de cele văzute, dânsul ridica la întoarcerea în Ţara Românească un frumos lăcaş închinat Fecioarei Maria pe care îl numea Sinaia “în amintirea Sinaiei cele mari”.
Construirea bisericii vechi cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” în stil brâncovenesc a durat cinci ani (din 1690 până în 1695); are planul în cruce latină şi abside cu contur rectangular. Portalul intrării în pronaos este sculptat în piatră, având reprezentaţi pe Moise ţinând în mâinile sale tablele legii cu cele zece porunci şi pe fratele lui, Arhiereul Aaron care poartă toiagul înfrunzit. În mijloc se află stema familiei Cantacuzino: vulturul bicefal care are în gheare semnele puterii imperiale – crucea şi sceptrul. Pictura din pridvor şi pronaos a fost realizată de Sfântul Cuvios Pafnutie/Pârvu Mutu Zugravul, pictorul Cantacuzinilor, care fusese canonizat. Cupola pridvorului este ilustrată cu scene din viaţa Sfintei Ecaterina, ocrotitoarea Mănăstirii din Muntele Sinai, precum şi a celor doi Sfinţi invocaţi deseori într-o perioadă de ample conflicte militare: Gheorghe şi Dimitrie. Tabloul votiv îl reprezintă pe Marele Spătar Mihail Cantacuzino înconjurat de cei 18 copii ai săi dintre care 12 fuseseră adoptaţi; prima soţie Maria şi cea de-a doua soţie Teodora; fratele ctitorului, cărturarul Constantin Cantacuzino. Sunt, de asemenea, pictaţi 5 voievozi ai Ţării Româneşti. După lucrări complexe de restaurare, biserica a fost resfinţită în ziua de 15 august 2015 când se prăznuia hramul acesteia de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.
Paraclisul “Schimbarea la Faţă” a văzut lumina zilei în anul 1695. Având o pictură mai veche de trei secole, cercetările efectuate cu migală şi profesionalism desăvârşit au găsit un strat pictural original în stilul lui Pârvu Mutu sub cel care era mai nou.
Biserica mare cu hramul “Sfânta Treime” a fost construită într-o primă formă în perioada 1842-1846 din fondurile mănăstirii. Peste ani, în perioada 1897-1903 au avut loc lucrări de refacere a lăcaşului sub administraţia “Eforiei Spitalelor Civile”, instituţie care patrona averile mănăstirii respective. Astfel s-a ajuns la forma actuală ce reprezintă o sinteză arhitecturală: ziduri groase şi contraforţi puternici, asemănători cu cei de la mănăstirile din Moldova, pe care au fost grefate elemente specifice stilului brâncovenesc din Ţara Românească; pictura în ulei în stil neobizantin a fost executată pe fond de aur mozaicat de către pictorul danez Aage Exner. În pronaos sunt următoarele picturi: Regele Carol I al României (lângă o coloană de piatră care simbolizează Regatul încă neîntregit); Regina Elisabeta alături de singura lor fiică, Prinţesa Maria, decedată în fragedă copilărie; Mitropolitul Primat Iosif Gheorghian; primul ctitor al Mănăstirii Sinaia, Mihail Cantacuzino. Mobilierul bisericii este sculptat în lemn de stejar şi de paltin de către elevii “Şcolii de Arte şi Meserii” din Bucureşti; iconostasul, tronurile regale şi piesele de mobilier ale naosului sunt aurite. Pe peretele din partea dreaptă se află epitaful brodat în mătase şi fir de aur între anii 1897 şi 1900 de către Anna Roth, doamnă de curte a Reginei Elisabeta. Pot fi, de asemenea, admirate icoanele Sfinţilor Nicolae şi Serghie, care au fost dăruite în anul 1903 stareţului Mănăstirii Sinaia, Nifon Arhimandritul de către Ţarul Rusiei, Nicolae al II-lea cu prilejul botezului prinţului Nicolae, fiul celui care avea să devină Regele Unificator Ferdinand (1914-1927).
În anul 1892 a fost adăugată clopotniţa unde s-a instalat un clopot de 1.700 de kilograme, adus de la Mănăstirea “Colţea” din Bucureşti. În anul 1895, cu prilejul aniversării a două secole de la ridicarea bisericii vechi “Adormirea Maicii Domnului”, a fost inaugurat “Muzeul Mănăstirii Sinaia” sub îndrumarea Arhimandritului Nifon care era atunci stareţul acelui lăcaş. Printre exponatele valoroase pe care le-am văzut au fost: Biblia de la Bucureşti/1688; 5 icoane pictate de Pârvu Mutu/1693; cruci de altar/veacurile al XVII-lea – al XIX-lea; primele cărţi de muzică, tipărite în limba română (Catavasierul şi Anastasimatarul lui Macarie Ieromonahul/Viena, 1823); mozaicuri pe teme religioase, lucrate de Nora Steriade/perioada interbelică ş.a.
Fac o cuvenită menţiune: acest edificiu fusese construit în anul 1847 prin grija vieţuitorilor mănăstirii sub îndrumarea stareţului Paisie. Descoperind frumuseţile din împrejurimi, Regele Carol I al României a decis să construiască un castel medieval pe terenurile ce aparţineau mănăstirii şi, în perioada ridicării “Castelului Peleş”, acea mănăstire a devenit, prin ospitalitatea monahilor, gazda ospitalieră a membrilor familiei regale pentru aproape 11 ani; de aici era atent şi permanent supravegheată derularea lucrărilor la splendidul castel.
Mănăstirea Sinaia a fost spaţiul unde s-au petrecut anumite evenimente importante. Unul dintre acestea a fost “Conferinţa de la Sinaia” (12-15 iunie 1919) în cadrul căreia o comisie alcătuită din reprezentanţii eparhiilor României întregite, sub conducerea Mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei (1909-1934), a iniţiat pregătirile pentru revenirea bisericilor ortodoxe din Banat, Ardeal şi din părţile româneşti ale Ungariei în sânul “Bisericii Ortodoxe Române” după Unirea de la 1918.
În vizitele noastre, am ajuns de fiecare dată la “Mausoleul lui Take Ionescu” din curtea veche a mănăstirii. În vara anului 1864, acesta petrecuse aici întreaga perioadă a convalescenţei după grava îmbolnăvire de holeră; tot aici au fost aduse rămăşiţele sale pământeşti prin grija celei de-a doua soţii, după ce dânsul a trecut la cele veşnice în iunie 1922, departe de ţară, la Neapole/Italia. Mausoleul are două încăperi pe pereţii cărora sunt încrustate fraze din celebrele discursuri şi declaraţiile rostite cu diferite prilejuri de Take Ionescu; una dintre mărturisirile sale, pe care obişnuiam să o prezint la cursurile universitare şi postuniversitare de retorică şi comunicare managerială este următoarea: “Nedreptăţile pe care mi le-au făcut alţii mie nu cer nimănui să le regrete, căci eu le uit; acelea pe care le-am făcut eu altora nu cer nimănui să le ierte, căci eu le regret.”. Tot acolo am mai admirat două fresce create de Costin Petrescu: Sfântul Mare Mucenic Dimitrie şi Maica Domnului. Frumoasa sculptură şi pietrăria mausoleului au fost executate de sculptorul şi medalistul bucureştean Emil W. Becker (1881-1952). Lângă sarcofag, se află urna cu cenuşa şi bustul celei de-a doua soţii a lui Take Ionescu, Adina Olmazu; bustul de marmură albă este opera sculptorului italian Erio Roscitano şi a fost realizat la Roma în septembrie 1926. O candelă mereu aprinsă veghează somnul liniştit al marelui om politic şi orator român.
