În această perioadă în care portalurile de streaming câştigă tot mai mult teren, am căutat câteva titluri care ar putea să atragă atenţia cinefilului român. Până la lansarea filmului Mank (2020) pe Netflix (mărturisim că îl aşteptăm cu un viu interes) şi dincolo de producţiile oferite de Mubi, platformă pe care am prezentat-o deja, am vrut să vedem ce noutăţi ne oferă TIFF Unlimited, şi aşa am dat, pe lângă horror-ul Infection (2019), prezentat recent la TIFF, în secţiunea ”Lună Plină”, peste filmul din 2018 al lui Terry Gilliam, ”Omul care l-a ucis pe Don Quijote”.
Terry Gilliam, după o părere personală, fie creează capodopere (ex. Brazil, The Imaginarium of Dr. Parnassus, The Fisher King), fie, mult mai rar, filme pe care ar fi bine să le uiţi cât mai repede (nu vreau să nominalizez, dar sunt câteva pe care le-aş încadra aici).
Curioşi să vedem cum stau lucrurile cu ”The Man who killed Don Quixote”, filmul din 2018 al lui Terry Gilliam, am apăsat ”play”.
Filmul începe ca o comedioară destul de ieftină despre echipa care se afla în spatele realizării unui film despre Don Quijote, celebrul personaj al lui Miguel de Cervantes. Cadrele din filmul alb-negru sunt cu adevărat de film artistic, celelalte, care implică realizatorii – dialoguri ieftine, limbaj licenţios şi escapade sexuale.
Dar oare asta s-a intenţionat, un melanj aiuristic (totuşi necaracteristic pentru Gilliam, deşi i s-a mai întâmplat), sau o satiră la adresa lumii filmului?
Până la urmă, poate că ambele variante conţin o urmă de adevăr.
Pe măsură ce înaintează în acţiune, pelicula regizorului din Minneapolis devine o tragicomedie, cu zâmbet ironic, dar şi multă dramă.
Eroul, Toby (interpretat de Adam Driver), deşi joacă rolul lui Sancho Panza în ficţiunea imaginată de unul dintre actorii filmului pe care el însuşi îl regizase în urmă cu ani, pare şi el întrucâtva un Don Quijote modern: încearcă să se adapteze situaţiilor, dar nu reuşeşte, se implică în aventuri care mai târziu îi vor lăsa un gust amar.
Ingenioasă este transfigurarea bătrânului care l-a interpretat pe Don Quijote, care ajunge să se identifice total cu personajul, ceea ce va da naştere unei serii de evenimente pe jumătate amuzante, pe jumătate dramatice.
Desigur, pelicula nu este o capodoperă, dar nici un eşec total: vrei să o vezi mai degrabă pentru ingeniozitate decât pentru că ar fi o operă de artă.
Filmul care era să-l ucidă pe Cervantes
În părţile sale slabe, este (ca să păstrăm ironia) ”filmul care l-a ucis pe Cervantes”, dar în cele reuşite (o parte din aventurile cineastului devenit scutier de circumstanţă alături de actorul identificat deplin cu Don Quijote, rol excelent făcut de Jonathan Pryce, care se achită cu naturaleţe de o sarcină extrem de dificilă) te poate atrage ca fabulă cu iz de comedie.
Pe alocuri, Gilliam amestecă imaginarul cu realul, decorurile feerice cu imaginile lipsite de fast, magia cu simplitatea, cam ca în The Imaginarium of Dr. Parnassus, dar din păcate nu îi iese la fel de bine.
De altfel, aceste şarje cinematografice, plus prestaţia absolut remarcabilă a lui Pryce sunt punctele forte ale filmului.
Ar fi ieşit mult mai bine fără unele excese inutile.
Sfârşitul aduce, între altele, explicarea titlului (vă garantăm că nu veţi ghici până atunci despre ce este vorba), ca şi scoaterea în evidenţă a ideii că fiecare dintre noi poate să fie un erou, cu condiţia să creadă mai mult în acest erou decât în sine însuşi şi în lumea imaginară mai mult decât în realitatea crudă.
