AL.FLORIN ȚENE
La început nu era nici începutul,
nici cuvântul care să-l vestească,
nici tăcerea care să-i poarte ecoul,
nici timpul care să numere căderea luminii
dintr-o clipă în alta.
Era doar o respirație fără margini,
un vis al necuprinsului
în care Dumnezeu își ascundea chipul
ca un izvor sub stâncă.
Și atunci,
din adâncul care nu avea adânc,
s-a ridicat întâia scânteie.
Nu foc,
nu stea,
nu soare,
ci semnul drumului dintre sus și jos,
dintre ceea ce urcă
și ceea ce coboară.
Un triunghi de lumină
s-a înălțat spre cer,
ca o rugăciune a materiei
către Cel Nevăzut.
Alt triunghi,
născut din aceeași taină,
a coborât din înalt,
ca binecuvântarea
care caută pământul.
Și când s-au întâlnit,
în miezul neființei,
a înflorit Steaua lui David.
Nu era încă numită astfel.
Numele aveau să vină mult mai târziu,
odată cu oamenii,
odată cu lacrimile,
odată cu istoria.
Atunci era doar semnul
că universul poate fi întreg.
Șase brațe de lumină
desfăcute asemenea petalelor
unei flori cosmice.
Șase porți prin care
curgeau râurile creației.
Prin una venea focul,
prin alta apa,
prin alta pământul,
prin alta vântul,
prin alta memoria,
prin alta speranța.
Iar în centrul lor,
ca o inimă nevăzută,
bătea taina.
Din bătaia aceea
s-au născut galaxiile.
Stelele au început să curgă
precum semințele unui grădinar etern.
Nebuloasele și-au desfăcut aripile,
cometele au învățat dansul,
iar lumina și-a scris întâiul alfabet
pe pergamentul nopții.
Steaua lui David
plutea deasupra începutului
ca o pecete.
Sub ea,
mările încă dormeau
în pântecele materiei.
Munții nu-și ridicaseră frunțile,
copacii nu-și cunoșteau verdele,
iar omul era doar un gând
ascuns în mintea Creatorului.
Veacurile au trecut
ca niște păsări de aur.
Steaua a rămas.
A văzut nașterea râurilor,
a văzut nisipurile învățând răbdarea,
a văzut pădurile îmbrăcând pământul
cu mantia lor verde.
A văzut omul.
L-a văzut ridicând ochii spre cer,
căutând sensul
în mersul stelelor.
L-a văzut desenând pe piatră
semnul pe care îl purta în suflet
fără să știe.
L-a văzut construind temple,
aprinzând candele,
rostind rugăciuni.
Și de fiecare dată
când întunericul cobora prea greu,
Steaua lui David
aprindea în adâncul inimii
o lumină.
Au venit imperii.
Au trecut.
Au venit războaie.
Au trecut.
Au venit regii cu armurile lor,
profeții cu vedeniile lor,
înțelepții cu cărțile lor.
Toți au privit,
într-un fel sau altul,
către semnul începutului.
Către cele două triunghiuri
care spun aceeași poveste:
că omul urcă spre Dumnezeu,
iar Dumnezeu coboară spre om.
Că pământul caută cerul,
iar cerul caută pământul.
Că niciuna dintre căutări
nu este zadarnică.
În nopțile lungi ale exilului,
Steaua a mers alături de cei rătăciți.
În cetățile arse,
a rămas aprinsă.
În cărțile ascunse,
a rămas vie.
În rugăciunile șoptite,
a rămas aproape.
Ea știa
că începutul nu se termină niciodată.
Fiindcă începutul
nu este un punct în timp.
Este o flacără.
O flacără care se naște
în fiecare suflet
atunci când caută adevărul.
În fiecare copil
care întreabă.
În fiecare poet
care visează.
În fiecare bătrân
care privește apusul
și înțelege că lumina nu moare.
Steaua lui David
continuă să plutească
deasupra lumii.
Nu ca un simbol al trecutului,
ci ca o hartă a devenirii.
Cele șase brațe
țin încă deschise porțile universului.
Iar în centru,
acolo unde toate drumurile se întâlnesc,
arde aceeași taină
care a luminat începutul începuturilor.
Și poate că,
într-o zi,
când ultimul om
va ridica ochii spre cer,
va vedea ceea ce au văzut primii îngeri:
că întreaga creație
este o singură stea.
O stea alcătuită
din lumină și dor,
din materie și spirit,
din căutare și răspuns.
O stea care se rotește
în inima lui Dumnezeu.
Și atunci va înțelege
că începutul începuturilor
nu a fost cândva.
El este.
Acum.
În fiecare atom,
în fiecare suflet,
în fiecare licărire de speranță,
în fiecare rugăciune,
în fiecare iubire.
Acolo unde cele două triunghiuri
se îmbrățișează fără sfârșit,
iar universul întreg
devine
Steaua.
