Aţi întâlnit un clişeu mai mare, folosit după un eveniment major (sau cel puţin de o însemnătate considerabilă măcar pentru o anumită parte a publicului/participanţilor/organizatorilor) decât ”a fost un succes” sau ”a fost o reuşită”?

Aşa încât voi folosi o altă formulare pentru a caracteriza recent încheiata ediţie a Cerbului de Aur: nu a fost un fiasco. E drept că nici asta nu e prea original şi nu presupune, de fapt, decât negarea contrariului, dar în felul acesta nu spun că a fost, obligatoriu, ceva fulminant, ci doar că a fost ceva decent.

Interpreţii au părut, toţi, preocupaţi de a-şi respecta blazonul şi de a se menţine la un anumit standard, prezentatorii s-au descurcat onorabil, chiar dacă au mai fost şi câteva momente uşor forţate, dizarmonice, publicul a dat semne că participă la eveniment, în pofida unor perioade de acalmie (pe cele de la partea cu ”mulţumirile” chiar le înţeleg…).

Mi s-a părut absolut deplasată afirmaţia unora că acest festival ar fi fost unul pentru pensionari. În afară de faptul că la recitaluri gen Amy Macdonald sau James Blunt numai la pensionari nu te-ai putea aştepta, s-a văzut clar din imagini că publicul a fost de toate vârstele, ba chiar au fost destui tineri care au participat. La The Motans, Carla’s Dreams sau Nicole Sherzinger s-a văzut cum tinerii din public cunoşteau deja majoritatea versurilor!

Melodiile din concurs le-am urmărit integral, recitalurile (trebuie să recunosc) pe sărite, fiindcă doar unii artişti dintre cei invitaţi interpretează o muzică pe care să o găsesc compatibilă cu gusturile mele. Mai precis, am urmărit uluitorul recital Paulo Bragança şi pe cel al lui Amy Macdonald (foarte reuşit şi el, doar că mi s-a părut că au fost ceva probleme la sonorizare, dar spun asta doar urmărindu-l prin intermediul televizorului), ca şi pe cel al lui Edvin Marton (impecabil, iar artistul ucrainean de origine maghiară a interpretat şi o piesă în premieră).

Fără a avea competenţe de critic muzical, am făcut înainte de gala finală o selecţie proprie a unor artişti din cei 18 care consideram că ar merita un loc pe podium. Mai precis, m-am oprit asupra a 6 nume (nu pot alege şi dintre acestea, să zicem că toţi ar fi competitivi pentru primele poziţii). Ordinea e aleatorie: Kelly Joyce (Franţa), Amaliya Margarian (Armenia), Inis Neziri (Albania), Raluca Blejuşcă (România), Dinaya (Kazahstan) şi Olivier Kaye (Belgia). Poate, cu un plus pentru interpreta din Albania, care mi s-a părut o adevărată revelaţie.

Spre relativa mea surprindere, juriul a confirmat în bună parte aceste aşteptări ale mele. În primul rând, Marele Premiu a mers acolo unde trebuie, adică la interpreta care mi s-a părut cea mai bună, chiar dacă nu a fost, cum românii şi-ar fi dorit, una de-a noastră. Albaneza este un talent autentic. De notat că în 2013 Inis Neziri a fost protagonista unui musical, ”We will rock you”, în care a interpretat melodii ale formaţiei Queen.

Apoi, dintre interpreţii de sex masculin, într-adevăr Olivier Kaye a luat premii, iar de la noi au primit distincţii Raluca Blejuşcă şi Ovidiu Anton, pe prima alegând-o şi eu.

Cred că doar interpreta din Armenia, Amaliya Margarian, se poate considera uşor nedreptăţită, fiindcă deşi poate că nu merita Marele Premiu sau Premiul 1, a avut o prestaţie care ar fi îndreptăţit-o să nu plece acasă chiar cu mâna goală.

Foarte plăcute momentele în care a fost intervievat Gabriel Garko, un actor care mi s-a părut echilibrat şi cu un bun simţ al umorului (şi care sunt convins că are mulţi fani, şi mai ales fane în România). Cât despre statutul său de sex-simbol (în afara realelor calităţi actoriceşti), cred că nu poate fi pus la îndoială nici măcar de către invidioşi. De doamnele şi domnişoarele din public sau de prezentatoarea Iulia Vântur, cu atât mai puţin…

În concluzie, o ediţie aniversară cu surprize plăcute, de o reală ţinută, în care momentele mai puţin reuşite au fost reduse la număr şi insignifiante. Iar valoarea concurenţilor, una peste medie.