Clarice Lispector, scriitoarea genială şi inimitabilă a modernităţii

Astăzi se împlinesc 100 de ani de la naşterea uneia dintre cele mai originale şi talentate scriitoare ale epocii moderne, Clarice Lispector. În materialul următor am încercat să-i aduc un binemeritat omagiu, prezentându-i stilul şi una dintre cele mai cunoscute opere.

Clarice Lispector (născută Chaya Pinkhasovna Lispector, la 10 decembrie 1920, decedată la 9 decembrie 1977) s-a născut într-o familie de evrei în Ucraina. Familia a emigrat în Brazilia pe când ea avea mai puţin de un an. A studiat Dreptul în Rio de Janeiro. A publicat peste douăzeci de cărţi – romane, proză scurtă, literatură pentru copii, eseuri şi culegeri de articole de presă. A fost căsătorită cu un diplomat brazilian şi l-a însoţit ani întregi în misiunile sale în Europa. La douăzeci şi trei de ani, publicarea primului ei roman, Aproape de inima vijelioasă a lumii, i-a adus celebritatea peste noapte. Printre cele mai cunoscute titluri ale ei se numără romanele Patimile după G. H. (A paixão segundo G.H., 1964), Apa vie (Água viva, 1973), Ora stelei (A hora da Estrela, 1974), Un suflu de viaţă (Um sopro de Vida, 1978). A fost supranumită ”marea vrăjitoare a literaturii braziliene”. (Sursa: Nota introductivă a cărţii ”Patimile după G.H.”, editura Univers, colecţia Globus).

Există mai multe moduri de a face artă – principalele sunt ”clasic” şi ”modern”, dar mai există un fel aparte, care nu este nici clasic, nici modern, şi poate că nu este nici iconoclast în adevăratul sens al cuvântului, deşi ”iconoclast” este termenul pe care aş fi tentat să-l folosesc, la prima vedere.

Este un mod unic de a face ceva care nu s-a mai făcut niciodată până atunci, un mod de a fi atât de personal încât rămâi inimitabil şi, totuşi, atât de universal încât creaţia ta să rămână valabilă în orice epocă, să transceandă minutul, ora, ziua care te-au frământat, care ţi-au dat fiorii unici ai creaţiei.

Pentru mine asta înseamnă, de exemplu, Dali în pictură, Amenabar în cinematografie, Nirvana lui Cobain în muzică modernă.

Ceva ce te ridică până la cer şi te prăbuşeşte în abis, ceva original, ceva profund, unic şi de neuitat.

Pentru că acest mod care pare a fi ”în afara concursului”, dar este sortit să câştige marele premiu trebuie să aibă un reprezentant în literatură, iată, el se numeşte Clarice Lispector.

Niciun scriitor nu m-a cutremurat ca ea, nimeni altcineva nu mi-a dat atât de pregnant impresia că am consumat un drog care m-a aruncat direct în sfera filosofiei şi a întrebărilor al căror răspuns probabil că nu îl avem, dar îl întrezărim când scrutăm Cerul, nicio scriitură nu mi s-a părut mai plină de originalitate, de asocieri halucinante, de cuvinte izvorâte din stări trăite cu un ”al şaselea simţ”.

Clarice Lispector nu te captivează, te vrăjeşte (Poate de aceea a şi fost numită ”marea vrăjitoare a literaturii braziliene).

Citat: ”Cum să explic că frica mea cea mai mare este legată exact de actul de a fi? Şi totuşi nu există alt drum”

Una dintre cele mai cunoscute scrieri ale sale, ”Patimile după G.H.” este un roman filosofic. Dar nu o filosofie abordată clasic, ci un fel anume de a pătrunde în miezul lucrurilor, de a extrage esenţa existenţei, în timp ce scriitoarea, pe parcursul interacţiunii cu tot ce face parte din viaţă, se (re)descoperă pe sine.

Citat: ”Trebuie să fac faţă viziunii în totalitatea ei, chiar dacă asta înseamnă să deţin un adevăr incomprehensibil? Sau trebuie să dau formă nimicului şi aceasta va fi maniera mea de a integra în mine propria mea dezintegrare?”

Scriitura Claricei Lispector este densă, printre cele mai concentrate pe care le-am parcurs, în doar câteva pagini ale sale întâlnindu-se teme şi ridicându-se întrebări care ar putea sta la baza unor volume întregi.

Trebuie să fii foarte atent, uneori să revezi frazele pentru a le prinde sensul.

Citat: ”O lume total vie are forţa unui Infern”.

”Patimile după G.H.” reprezintă mai mult decât jurnalul unei sculptoriţe, este o trecere prin lume a spiritului întrupat în materie, o interogaţie filosofică asupra sensurilor existenţei văzute când direct, când prin oglindiri de o fiinţă care a căpătat conştiinţă de sine şi se întreabă permanent: ”Cine sunt?”.

La un moment dat, filosofarea şi introspecţia lasă loc unui viraj brusc către un element-surpriză: apariţia unei insecte uriaşe, văzută de mulţi drept o replică modernă la ”Metamorfoza” lui Kafka (părere la care ader). Însă această apariţie (cred, o altă faţetă a trecerii prin Purgatoriu) este, deloc surprinzător, doar pretextul pentru noi analize şi reflecţii, care par a constitui mediul ”natural” al naratoarei.

O confruntare cu monstruozitatea, cu istoria de milioane de ani a omenirii, dar şi cu propriile abisuri, temeri şi incertitudini – iată ce va urma. (Sau va continua, într-o anumită măsură, însă văzut dintr-o altă perspectivă).

Citat: ”Camera aceea care era goală şi, din acest motiv, în mod primar vie. Eu atinsesem neantul, iar neantul era viu şi umed”.

”Dar asta nu este eternitatea, este damnaţiunea”, spune eroina cu privire la condiţia de om. O poartă către eternitate, dar închistată într-un trup muritor şi supus păcatului.

Liniştea (tăcerea) ancestrală şi izgonirea din Paradis sunt alte teme ce urmează firesc în scrierea densă, plină de sensuri.

Pendulând între Cer şi Infern, văzute însă din perspectivă terestră, autoarea meditează continuu asupra misterelor întrupării, credinţei şi damnaţiunii.

Citat: ”Infima parte divină din mine este mai mare decât vina umană. Dumnezeu este mai mare decât păcatul esenţial”.

Scriitura Claricei Lispector transcende epoci, secole, generaţii pentru a se contopi cu infinitul, cu sensul ultim. Eroina sa pare a trece prin reîncarnări succesive, a avea acelaşi spirit de la începuturile lumii, care s-a născut odată cu strigătul primordial, iar acum îşi caută, cu nesfârşită bucurie, dar şi cu istovitor chin, identitatea.

Citat: ”Căzusem în ispita de a vedea, în ispita de a şti şi de a simţi. Măreţia mea, în căutarea măreţiei lui Dumnezeu, mă condusese la măreţia infernului”.

În încheiere, vă recomand şi alte scrieri ale sale apărute la noi (Apa vie. Ora stelei, Aproape de inima vijelioasă a lumii). Aş adăuga că, după cum se ştie, există o listă întreagă de autori care nu au luat Premiul Nobel pentru literatură, deşi mulţi spun că ar fi fost îndreptăţiţi să o facă: Huxley, Blaga, Kafka, Cortazar, Borges, Nabokov, Pessoa, Ibsen şi alţii. Personal, o adaug fără probleme pe Clarice Lispector, o scriitoare de geniu, mult înaintea vremurilor.

După cum observa criticul nord-american Earl Fritz, ”deşi nu a primit recunoaşterea adecvată, Clarice Lispector nu a fost doar unul dintre marii precursori ai noului roman în America Latină, dar până în 1977 era unul dintre marii săi cultivatori”. (Cf. ”Clarice Lispector şi critica”, de Luciana Namorato, Indiana University).

Foto sus: Bisilliat, Maureen – https://ims.com.br/titular-colecao/clarice-lispector/, CC BY-SA 4.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=90609033