Al. Florin Țene
În vremurile ancestrale, odată cu trezirea conștiinței de sine s-a născut sentimentul unei datorii personale. El a dat naștere coagulării unor trepte de noțiuni etice. Astfel, Yung a ajuns la concepția că “Individualizarea nu are alt scop decât de a elibera sinele, pe de o parte de învelișuri false ale persoanei, pe de alta de forța sugestivă a imaginilor inconștiente“ (Yung, Dialectique du Moi et de l`Inconscient, Paris, Gallimard, 1963, p. 113.).
Îndepărtarea idolilor și mai ales a zeilor de la procesul creației sau la conducerea lumii, a indus mințile raționale la închegarea de reprezentări ale universului, explicând formarea și evoluția fără intervenția zeilor și idolilor transcendenți. A. Dumal, într-o carte apărută la Paris, în 1972, scria că în această situație oamenii trebuie să fi fost disperați pentru ca astfel să-și arunce umanitatea în vastul cavou al naturii, abandonându-și ființa umană legilor sale proprii, și să iasă din aceasta. Spiritul se descoperă în Sankhya la indieni, considerându-l un epifenomen. Iar în Occident atomismul este considerat fiind descoperit de Democrit și apoi dezvoltat de Epicur. Marile dificultăți ale filozofiei sunt că nu se pot concilia unitatea fundamentală a universului cu multitudinea și mulțimea ființelor separate și contradictorii. Descrierea în conștiința umană a factorilor după Plotin provin din supremația Unității, unde conștiința este văzută ca raportându-se mai mult sau mai puțin la numenul ființei, se inspiră din una dintre relațiile care o constituie. Platon, mai înainte, a arătat dualismul dintre creator și ființa creată, precum și dintre ființele particulare și substanța universală. Problema existenței în om a unei celule primordiale de conștiință susceptibilă de relații personale cu alte celule de conștiință a fost extinsă la concepția de Dumnezeu. Această celulă a lui Dumnezeu este conștiința omului. Kierkegaard scria: “adevăratul sentiment religios constă în interioritatea ascunsă“ în cartea sa Post scriptum, traducere Paul Petit, Paris, Gallimard, 1941, pagina 343. Această interioritate ascunsă este celula lui Dumnezeu, care s-a născut în ciorba oceanului primordial ce a trecut prin lanțul trofic până la om.
Înțelepții budiști și chiar optica hindusă spun că starea de conștiință în care se află omul nu oferă viziunea realității din ultima perioadă. După părerea mea, sensul eului interior al înțelepciunilor spirituale, fie că sunt creștine, iudeo-creștine, budiste, mahomedaniste, hinduse, nu poate atinge o individualitate care s-ar menține doar la nivelul reacțiilor primare. Durkheim K.G, în ”Le Zen et nous” spune că omul este cetățeanul a două lumi: lumea materială și cea spirituală. Această dualitate o găsim în istoria Greciei, care a despărțit psychikos de pneumatikos.
La experiența realității, la cunoașterea acesteia în adevărata esență a cuvântului nu ne duce la speranța să ajungem prin confruntarea diverselor opinii despre natură și despre caracterele noțiunii de individ sau de suflet, despre sinteza sau alcătuirea lor. Pentru Homer, sufletul este un principiu al vieții fără forță spirituală, este, practic, o imagine, un eidolon. Psyches este nesimțitoare, doar Thumos și Nous simt. Sufletele decedaților nu au inteligență, pentru că, în timpul vieții, ele nu au participat la activitatea conștientă a trupului. Heraclit ne trasmite că sufletele primesc o conștiință a lumii emisă de combustia focului, că sufletele cele mai conștiente sunt acelea în care focul elementar arde cel mai puternic. Dar, ca și trupul, sufletul nu este altceva decât un flux veșnic reînnoit, schimbător și lipsit de individualitate. Însă, pentru orfici, urmașii tradițiilor dionisiace, nu există despărțire între zei și oameni.
Socrate combină concepția orfică, ce consideră sufletul un zeu nemuritor închis în mormântul trupului, cu ideile ioniene, care văd în suflet o conștiință luminată în starea de veghe de o rază a focului sacru.
