Ștefania MARINEANU
– despre cartea „Bunică de cinci nepoți povestește pentru toți” de Titina Nica Țene –
Textul Titinei Nica Țene, „Bunică de cinci nepoți povestește pentru toți”, se construiește ca un jurnal afectiv al vârstei târzii, în care copilăria este recuperată prin dialogul cu nepoții, iar timpul biologic este învins prin memorie, iubire și uimire. Autoarea transformă întâmplările cotidiene în mici narațiuni cu valoare literară și morală, surprinzând spontaneitatea copilăriei fără artificii stilistice excesive. Cartea devine astfel o confesiune luminoasă despre continuitatea vieții, despre legătura dintre generații și despre puterea inocenței de a reda sens existenței.
Stilul este predominant memorialistic și confesiv, cu accente de proză autobiografică, iar limbajul este simplu, firesc, oralizat, apropiat de ritmul conversației familiale. Dialogul ocupă locul central, oferind autenticitate și prospețime textului. Replicile copiilor sunt reproduse cu fidelitate, păstrând logica lor ingenuă și surprinzătoare. Din această perspectivă, volumul poate fi încadrat într-un realism liric cu note de autobiografism și literatură a copilăriei, unde observația directă se împletește cu emoția și reflecția.
În narațiunea „Întrebare fără răspuns”, autoarea fixează o scenă aparent banală din parc, care capătă profunzime existențială. Imaginea inițială – „Fântâna arteziană răspândea o răcoare plăcută. De pe iarbă încă nu se ridicase roua” – creează o atmosferă calmă, aproape simbolică. Copila Catinca formulează întrebări simple, dar esențiale: „– Tu ai mamă? – Nu. – De ce? – A murit! – De ce?” În inocența ei, copilul încearcă să înțeleagă moartea, iar bunica descoperă că marile adevăruri ale vieții nu pot fi explicate pe deplin. Finalul concentrează emoția întregului text: „Eram acolo în parc, jucam pietricelele, începutul cu sfârșitul.”
Întâlnirea dintre copil și bunică devine întâlnirea dintre începutul și amurgul existenței.
În „Catinca și E-urile”, umorul izvorăște din interpretarea literală a explicațiilor oferite de adult. După ce bunica îi spune că aditivii alimentari sunt nocivi, copilul își construiește propria regulă de viață: „Din acea zi, Catinca mânca numai ce voia. Ce nu-i plăcea spunea că are E-uri…” Situația dezvăluie modul în care copiii preiau și adaptează informațiile lumii adulte, transformându-le în argumente convenabile.
O adevărată ars poetica a bunicii apare în „Bucuria întoarcerii în timp”. Catinca își afirmă seriozitatea copilărească: „Am patru ani și jumătate și vreau să fiu prima la grădiniță”, iar bunica îi răspunde prin poezia „Copil de corcodușe”. Versurile „Nepoata mea mă trage înapoi,/ Cu chipu-i blând și fin ca de păpușă” exprimă ideea fundamentală a cărții: copilul devine puntea de întoarcere spre propria copilărie. Întrebarea Catincăi, „– Tu vrei să fii iar copil?”, urmată de răspunsul simplu „– Da!”, rezumă nostalgia luminoasă care străbate întregul volum.
În „Pan, Pan, Americano”, autoarea surprinde fragilitatea percepției temporale la copil. Când bunica îi amintește Anastasiei că avea șase luni, aceasta răspunde: „Nu aveam șase, că acum am 3… Mâine, când am fost la Bobota, aveam 3…” Logica infantilă anulează succesiunea timpului și construiește un univers propriu, în care trecutul și viitorul coexistă firesc.
„Capra cu trei iezi” valorifică sensibilitatea copilului în fața fricii. Anastasia refuză povestea clasică: „Nu, nu vreau, că mi-e frică de lup.” Bunica înțelege că literatura trebuie adaptată universului afectiv al copilului, iar gestul ei devine expresia unei pedagogii a tandreții și a protecției.
În „Duminica Floriilor petrecută cu nepoatele”, sacrul și cotidianul coexistă armonios. În timp ce bunica explică personalitatea lui Valeriu Anania, Anastasia mută discuția în realitatea imediată: „Și mama se duce la serviciu în fiecare zi, acolo, la școală!” Replica produce efect comic, dar arată și felul în care copilul traduce orice concept prin raportare la propria experiență.
O altă mostră de umor involuntar se regăsește în „Anastasia și politica”. Copila formulează judecăți categorice despre lumea adulților: „Tu l-ai votat, eu nu l-am votat…” sau „Păi, nu e românește, e austriac…” Culmea ingenuității apare însă în concluzia: „Păi, sigur că nu are copii Iohannis, pentru că nu bărbații fac copii, numai mamele fac copii…” Copilul interpretează realitatea prin logica proprie, iar autoarea surprinde cu finețe acest mecanism al gândirii infantile.
În „Rochița de Paști”, rolurile se inversează. Anastasia îi oferă bunicii o lecție de cumpătare: „Tu ești cam cheltuitoare și trebuie să ai bani pentru sărbătoarea Paștelui.” Copilul devine vocea înțelepciunii practice, iar observația sa dezvăluie atenția cu care îi urmărește comportamentul.
Partea dedicată lui Ștefănel aduce o nouă dimensiune a universului familial. În deschiderea ciclului, autoarea mărturisește: „Pe noi, bunicii, ne-a buimăcit. Am luat viața de la început.” Formula exprimă perfect sentimentul renașterii afective pe care îl aduce apariția unui nepot. În „Două zile cu Ștefănel…”, râsul copilului în fața frunzelor de liliac devine spectacolul miraculos al descoperirii lumii.
În „Surpriza”, gestul de a alege cartea „Te iubesc, mămico” din librărie sugerează sensibilitatea și afecțiunea sa profundă.
În „Supa cu găluște”, ingenioasa strategie a bunicii produce un efect comic memorabil: după fiecare înghițitură, copilul merge „să se măsoare pe perete, să vadă dacă a crescut”.
În „Gândurile lui Ștefănel”, povestea biblică a „mărului adamic” este reinterpretată prin glasul copilului: „A venit un șarpe, fâș, fâș…” Narațiunea sacră este redusă la dimensiunile înțelegerii infantile, fără a-și pierde farmecul și forța simbolică.
Întregul volum respiră autenticitate, căldură și sinceritate. Titina Nica Țene își construiește universul narativ din secvențe de viață aparent obișnuite, transformate prin sensibilitate, memorie și iubire în pagini de mare căldură sufletească. Copiii devin purtătorii adevărurilor esențiale, iar bunica este martorul privilegiat care le consemnează cu emoție și talent. Cartea ilustrează triumful vieții asupra timpului, al iubirii asupra singurătății și al inocenței asupra uzurii existențiale.
Prin candoarea dialogurilor, prin umorul spontan și prin melancolia discretă care însoțește fiecare amintire, „Bunică de cinci nepoți povestește pentru toți” se impune ca o carte a sufletului, în care copilăria și bătrânețea se întâlnesc într-un spațiu al afecțiunii pure. Autoarea își prelungește simbolic lumina amurgului prin ochii și glasurile nepoților săi, iar cititorul descoperă că marile revelații ale vieții pot fi ascunse în cele mai simple întrebări și în cele mai nevinovate răspunsuri.
