Mihai Călugărițoiu
24 februarie 2025
Licențiat în Drept și Psihologie-Sociologie, Corneliu-Victor Drăghici face, prin romanul „Iacov”, apărut în 2024 la Editura „Tracus Arte” din București, o pertinentă radiografie a trecerii istorice de la o orânduială la alta, de la o dictatură apăsătoare, la o libertate neînțeleasă pentru mulți dintre beneficiarii ei.
Românii, și nu numai ei, în general membrii societăților oprimate, puși în fața unei alternative firești, în fața vieții libere, s-au trezit că nu știu cum să se comporte. După decenii de-a rândul, când li s-a ordonat ce să facă și cum să gândească, s-au trezit că nu știu cum să procedeze într-o lume liberă, așa cum o pasăre care a trăit într-o colivie nu știe ce să facă atunci când este eliberată: dacă pleacă, va regreta condițiile minimale; dacă rămâne, va visa permanent la libertatea oferită.
Rareori, în istorie, schimbările au fost catifelate. Cel mai adesea, transformările au fost abrupte, prin modificare de sens, de fel de gândire și de abordare a unui subiect. Dacă, în general, în istorie, evoluția a fost ascendentă și pozitivă, la revoluții au loc rupturi abrupte, descendente, în care se neagă aproape tot și se ia cam totul de la capăt. Așa se întâmplă și cu viețile actanților. Cei suficient de maturi ori mai vârstnicii nu se vor putea adapta schimbării bruște și vor regreta trecutul, ca în sindromul Stockholm, în care victima începe să-și simpatizeze răpitorul.
Romanul „Iacov”, al lui Corneliu-Victor Drăghici, ne prezintă un astfel de personaj, incapabil să se adapteze la libertatea dorită, dar venită pe neașteptate. Rămas orfan la nouă ani și crescut de un tată iubitor care nu s-a mai recăsătorit, Iacov Bitoleanu ajunge inginer într-o mină din Valea Jiului. Bun specialist, este apreciat și promovat, văzându-și de treabă și simțindu-se bine alături de soția sa, Marta. Pentru că n-a suportat „prostia și mârlănia” (p. 14) manifestate într-o ședință de secretarul „Comitetului de partid al întreprinderii” (p. 10), și a luat atitudine, considerată de activist un adevărat afront, viața și liniștea lui Iacov vor fi tulburate ireversibil. Plecat în concediu, până să se mai liniștească apele, acesta ajunge la tatăl său, în comuna natală și în cătunul în care „toată lumea e rudă cu toată lumea” (p. 29). Printr-o întâmplare nefericită, la trecerea apei care despărțea cătunul de celelalte sate ale comunei, gentuța, în care își păstra actele și o sumă considerabilă de bani, este luată de apele învolburate, stârnite de o ploaie abundentă, căzută de curând. Pentru Iacov, această apă va fi Styxul, râul mitologic al uitării și urii, după cum vom vedea. Folosind prilejul, autorul romanului ne prezintă lumea, încă bucolică, a satului, cu preocupările sale, casa și acareturile unei gospodării. Un loc aparte îl ocupă interesul sătenilor pentru despărțirea de această lume. Mulți dintre ei și-au confecționat, deja, coșciugul în care vor fi înmormântați, alții, deși sunt săraci și au avut o viață grea, își doresc o înmormântare frumoasă, la care să participe multă lume, mulți preoți și, neapărat, coroanele de flori, ca simbol al respectului și regretului plecării lor de pe această lume.
Reîntors în Valea Jiului, ținutul exploatărilor miniere, Iacov nu-și va mai găsi liniștea. Trecuse, deja, Rubiconul, râul roșu, drumul fără întoarcere, în urma „declarației” de „infidelitate” față de partid, pierderea carnetului roșu, pe care mai bine nu-l aveai, mai bine nu erai membru de partid, decât să-l fi pierdut. Posesia lui deschidea multe perspective, fără el n-aveai șanse de promovare, oricât de bun specialist ai fi fost. Pierderea lui, însă, era sinucidere curată, afront și răzvrătire, nesupunere și atentat la orânduiala vremii.
Urmează răzbunarea: arestarea de către Securitate, declarații, percheziții, anchete, acuzații nefondate și nedrepte, până când: „-Sunteți liber! rosti sec gardianul” (p. 154). Regimul căzuse.
Odată eliberat, Iacov Bitoleanu este văzut de unii ca dușman al poporului, după vechea legiuire, erou, de alții, după noile rânduieli. Într-o atare ipostază, are două vise. Într-unul se făcea că mulțimile îi recunosc meritele, îl poartă pe brațe și îl instalează în funcția supremă de conducere a județului, ca niciodată să nu se mai întâmple ce s-a întâmplat și nimeni să nu mai sufere ce a suferit el. În altul, rătăcind în libertate, aprofundând teoretic, dar uitând eșecul practic al comunismului, se vede emigrat în Cuba, ca ultim bastion al acestui experiment din secolul al XX-lea, însă este tratat drept: „apestoso comunista” – „comunist împuțit” (p. 206).
Renegat de sistemul comunist, părăsit de soție și negăsindu-și locul în noul sistem, Iacov se reîntoarce, pentru a aprinde câteva lumânări la mormântul părinților, în biserica satului, în care, deoarece devenise ateu după moarte mamei sale, nu mai intrase de mai bine de 30 de ani. Revede, cu aceiași fiori din copilărie și cu aceeași teamă paralizantă, fresca Sfântului Cristofor, „sfântul cu cap de câine” (p. 168), reamintindu-și parcă de expresia latină: Homo homini lupus.
După nenumărate rătăciri prin cârciumile satului, care, inevitabil, contribuie la decăderea lui morală, Iacov pare a se hotărî, pe neașteptate, să ia calea pusniciei. Spun pare, deoarece autorul lasă, în mod deliberat, finalul romanului deschis; plecarea inopinată a eroului principal la un schit în munți, fără a se preciza în ce scop, lasă fiecărui cititor posibilitatea interpretării proprii.
Să fie, oare, monahismul soluția?!
Căutând un răspuns, alături și împreună cu autorul, Corneliu-Victor Drăghici se dovedește un scriitor de calitate, un psiho-sociolog nepătimaș, obiectiv, pe cât posibil, chiar dacă, uneori naratorul, autorul și protagonistul sunt una și aceeași persoană.
