Interculturalitatea nu este un proces apărut în era contemporană, ci are profunde rădăcini în spiritualitatea Antichităţii. Mulţi gânditori greci efectuaseră călătorii peste Marea Mediterană, în Egipt şi în Orient, venind în contact nu doar cu băştinaşii autentici, ci şi cu elenii colonizaţi, fără a avea vreo aversiune faţă de străini. Filosoful presocratic Democrit (460 Î.Hr.-360 Î.Hr.) considera, de pildă, că – dintre toţi contemporanii săi – el este cel care a străbătut cele mai multe ţări şi a ajuns pe îndepărtate meleaguri, stabilind legături rodnice cu iluştrii învăţaţi ai acelor ţinuturi. Ajuns în Egipt, Platon i-a frecventat pe savanţii evrei mai uşor abordabili în comparaţie cu preoţii locali. Cel mai vestit orator roman Marcus Tullius Cicero (106 Î.Hr.-43 Î.Hr.) – după ce a studiat Retorica la Roma cu magistrul Marcus Antonius – a continuat pregătirea la renumita Şcoală de retorică din Insula Rhodos/Grecia cu marele profesor Apollonius. După participarea la o dezbatere prin intervenţii de ales talent, Cicero a fost aplaudat de toţi cei prezenţi cu o singură excepţie, colegul său Molon care i-a adresat următoarele cuvinte cu tristeţe şi îngândurare: “De azi încolo, patriei mele nu îi mai rămâne decât avantajul de a şti că tu, dragă Marcus Tullius, ai luat elocinţa şi ai dus-o cu tine la Roma.”. În Epistola “Ars Poetica” Horatius (65 Î.Hr.-8 Î.Hr.) scria: “Vos exemplaria Greca nocturna versate manu versate diurna!”/Zi şi noapte, citiţi cărţile greceşti!
Întemeindu-se pe străvechi premise ale gândirii şi artei antice, Evul Mediu şi epoca modernă au conferit conceptului de Interculturalitate noi sensuri existenţiale. În acest context, Europa a devenit treptat un spaţiu al dialogului între culturi pe fondul enciclopedismului şi plurilingvismului. Idealul Omului Universal, cristalizat în operele şi acţiunile unor personalităţi de renume ale veacurilor apuse (Leonardo da Vinci; Michelangelo Buonarotti; Erasmus din Rotterdam; Wolfgang von Goethe; Denis Diderot; Dimitrie Cantemir) nu ar fi devenit realizabil fără conştiinţa interferenţelor de natură artistică, literară, filosofică, ştiinţifică, pedagogică, juridică. Bernard de Clairvaux/Sfântul Bernard (1091-1153) considera că omul european este “un sujet amoureux”/un subiect îndrăgostit care îmbină aventurile de cruciat şi cunoştinţele sale analitice. Peste o jumătate de Mileniu, Jean de la Fontaine (1621-1695) scria în “Pâté d’anguille”: “Diversité c’est ma devise.”/Diversitatea este deviza mea. Pentru gânditorul german Johann Fichte (1762-1814), “Patria europeanului cult într-adevăr este Europa în general, iar în special este, în fiecare epocă, acel stat care stă în fruntea culturii.”(pe atunci, Franţa se afla în ipostaza respectivă – n.n.). La rândul lui, marele filosof G.W.F. Hegel (1770-1831) exprimase un profund respect faţă de francezi. De pildă, atunci când Napoleon venise în localitatea sa, Hegel scria: “Am văzut pe Împăratul – acest suflet al Lumii – trecând în recunoaştere prin oraş. Este o senzaţie admirabilă, în toată puterea cuvântului, să vezi un asemenea Individ care, concentrat într-un punct de aici şi şezând peun cal, se ridică deasupra Lumii şi o stăpâneşte.”.
Studiind lucrarea lui P.P. Negulescu, “Scrieri inedite. Problema cunoaşterii”, am identificat acest text al unuia din biografii lui Hegel, Rudolf Haym: “El (Hegel – n.n.) batjocorea pe Germani aşa cum îi batjocorea Platon pe Atenieni şi îl admira pe Corsican (Napoleon – n.n.) aşa cum îl admira Aristotel pe Macedonean (Alexandru cel Mare – n.n.).”. În cartea “Despre reorganizarea societăţii europene” (1814), Augustin Thierry şi Saint Simon propuneau – ca alternativă la Europa sfâşiată de războaiele napoleoniene – unificarea continentului pe baza ştiinţei. Fondatorul pozitivismului, Auguste Comte (1798-1857) era convins că unificarea Europei va trebui să fie mai întâi spirituală, valorificând anumite tendinţe de universalizare precum: educaţia şi morala întemeiată pe ştiinţă ca “noua religie a umanităţii”.
Secolul al XX-lea a fost marcat de nenumărate proiecte ale construcţiei culturale europene şi ale arhitecturii interculturale continentale. Ofer cititorilor câteva viziuni relevante în acest sens: *Deşi ora Europei culturale a venit cam târziu, ea nu este mai puţin importantă pentru realizarea integrării europene, întrucât, în absenţa dimensiunii culturale, Europei pare să îi lipsească consistenţa şi sufletul. (Jean Marie Domenach); *Dacă ar fi să o ia de la început, cultura ar fi cea cu care ar începe. (Jean Monnet); *Nu vom putea trăi împreună dacă Europa nu se va metamorfoza într-o cultură unitară, continentală, integrând şi păstrând, totodată, diversitatea culturală. (Edgar Morrin); *Perspectiva construcţiei europene se află în fuziunea orizonturilor culturale. (Hans-Georg Gadamer); *În procesul construcţiei culturale, Europa se confruntă cu o dilemă rezultată din tentaţia de a absolutiza universalitatea şi diversitatea. (Charles Tylor); *Universalul nu ţine de o anumită cultură, ci este orizontul de înţelegere între culturi particulare; nu vom ajunge poate niciodată la el, dar avem, totuşi, nevoie să îl postulăm pentru a face inteligibile particularele existente. (Tzvetan Todorov).
Cred că este interesantă pentru cititorii acestui articol prezentarea unui proiect pan-european lansat de profesorul englez de la Oxford University, Timothy Garton Ash, constând în crearea unei istorii europene pe Internet, care să fie editată în italiană, franceză, germană şi spaniolă (limbile lui Dante, Voltaire, Goethe şi Cervantes). De remarcat este faptul că limba lui Shakespeare nu fusese ignorată, adresa electronică a acestui proiect conţinând triada: story/istorie; European/europeană; net/reţea. Aceluiaşi profesor îi aparţine ideea unei “istorii europene prin discursuri”, bazate pe o analiză comparativă a unor cuvântări celebre ale lui Winston Churchill, Charles de Gaulle şi Willy Brandt, prezentate în limbile originale (engleză; franceză; germană).
Imaginea Interculturalităţii nu ar fi reprezentativă, în liniile sale esenţiale, dacă nu m-aş referi – dincolo de un posibil europocentrism pe care personal nu l-am susţinut niciodată – la “dialogurile interculturale” dintre Europa şi alte zone ale lumii. Menţionez doar câteva elemente de referinţă: i) îndelungata călătorie a neguţătorului veneţian Marco Polo în Asia şi scrierea cărţii “Milionul” despre acele ţinuturi îndepărtate; ii) descoperirile navigatorului Cristofor Columb însoţit, în unul dintre voiajele sale peste Ocean, de “Biblie” şi de “Gramatica limbii spaniole”; iii) călătoria Spătarului moldovean Nicolae Milescu pe meleagurile asiatice şi publicarea cărţii “Descrierea Chinei”; iv) pasiunea gânditorului şi scriitorului român Mircea Eliade pentru cultura şi civilizaţia Indiei etc. Amintesc, de asemenea, că într-un articol apărut în această gazetă în urmă cu câteva luni, am scris despre vestitul Drum al Mătăsii din perspectiva Interculturalităţii.
În încheiere, voi reda câteva aforisme din volumele mele publicate în ultimii ani: “Şi în Cimitirul de la Sulina pot fi predate impresionante lecţii de Interculturalitate.”; “Tache, Ianke şi Cadâr sau Interculturalitatea îmbrăcată în straiele zâmbetelor.”; “Interculturalitate à la carte: ciorbă à la grecque şi salată à la russe, ambele servite la un bistro din Buenos Aires, pe fondul muzical al unei piese country.”; “Interculturalitate: la Şcoala Spaniolă din Capitala Austriei sunt instruiţi unii cai arabi pur sânge.”; “Pe Drumul Mătăsii circulase pe cămile însăşi Interculturalitatea multe secole la rând.”; “Greaca şi latina au călătorit, braţ la braţ, ca două bune prietene pe drumurile Antichităţii şi ale Evului Mediu.”; “Cezar şi Cleopatra; Antonio şi Cleopatra – episoade celebre din istoria dialogului intercultural purtând parfumul unor mari iubiri.”.
