Eugen Ovidiu Chirovici, Bruxelles, 26 noiembrie 2023
La aniversarea vârstei christice de 33 de ani a Curierului am decis să vă povestesc o întâmplare care, din motive pe care le veți înțelege citind textul de mai jos, este foarte puțin cunoscută în afara redacției, dar care, din aceleași motive, este semnificativă pentru atmosfera din presa acelor ani extrem de fertili, cred eu, spre deosebire de perioada actuală.
Așadar, în data de 1 mai 1997, Emil Constantinescu, ales în urmă cu circa șase luni președinte al României, îl primește la Palatul Cotroceni pe Ghiță Mureșan, baschetbalist aflat atunci în vîrful carierei lui sportive. Președintele jucase baschet destul de serios în tinerețe și prin urmare avea o afinitate specială pentru acest sport, în general, și pentru românul nostru căpătuit prin America în mod special.
Imediat după întâlnire, biroul de presă a trimis agențiilor fotografia oficială în care cei doi își stringeau mâna, poză destul de haioasă, de altfel, dat fiind faptul că Emil Constantinescu, deși destul de înalt, îi venea, evident, până la piept gigantului baschetbalist. Poza respectivă avea să ilustreze toate articolele despre întâlnire, inclusiv materialul de prima pagină din Curierul național, publicat în ziua următoare.
Acum, câteva cuvinte despre contextul politic.
În raport cu noul președinte, ziarul nostru avea o poziție destul de delicată. Chiar dacă noi, ziariștii, nu primisem nici un fel de indicație de la conducere pe cine să sprijinim în campanie – Ion Iliescu versus Emil Constantinescu – majoritatea redactorilor înclinaseră, mai ales în articolele de opinie, spre Iliescu, din varii motive. Eu, care în acel moment eram redactor-șef adjunct, responsabil cu partea economică, avusesem de la început o opinie contrară. De-a lungul anilor atacasem constant guvernul Văcăroiu și eram absolut convins că PDSR (cum se numea actualul PSD la vremea aceea) și Ion Iliescu vor pierde alegerile. Ionuț Mărgărit, viitorul șef de la Hotnews, lucra pe vremea aceea la Curierul și înainte de alegeri organizase în redacție un fel de agenție de pariuri: participanții depuneau o sumă standard, iar cel care ghicea procentul cel mai apropiat de rezultatul final al cursei prezidențiale urma să câștige toți banii. Cu toată modestia, “tombola” a fost câștigată de subsemnatul: am ghicit scorul cu o eroare de doar 0,40 la sută.
Prin urmare, ziarul a intrat în era Convenției Democrate cu eticheta de iliescian, iar atitudinea lui Emil Constantinescu față de noi era destul de rezervată.
V-am explicat contextul ca să înțelegeți mai bine amploarea exploziei care a urmat.
În dimineața publicării articolului despre întâlnirea dintre președinte și Ghiță Mureșan, când ajung la redacție, îi găsesc pe toți cu figuri de înmormântare, prelingându-se pe lângă ziduri. Întreb ce s-a întâmplat și sunt îndemnat să arunc o privire pe prima pagină a ziarului. Mă uit, mă frec la ochi și mă mai uit o dată: poza de pe prima pagină, cea cu strângerea de mână dintre Constantinescu și Mureșan, fusese modificată printr-un fel de photoshop destul de primitiv, pe măsura posibilităților tehnice de la ora aceea. Capul lui Emil Constantinescu trona pe umerii lui Ghiță Mureșan, iar figura zâmbitoare a baschetbalistului răsărea din trupul proaspătului președinte al României.
Apare în redacție și directorul ziarului, Valentin Păunescu, livid și croit pe omor. Nu era nici pe departe vreun personaj degrabă de sânge vărsătoriu, ba dimpotrivă, însă acum era convins că ziarul fusese sabotat din interior de vreun ninja strecurat cu dibăcie în redacție ca să ne compromită firava relație cu instituția prezidențială.
Evident, au început să curgă telefoanele. De la glume la amenințări, am avut parte de întreaga gamă de reacții în orele următoare. Biroul de presă de la Cotroceni a reacționat prudent, încercând mai întâi să se convingă dacă nu cumva ne-am pierdut mințile. Singurele reviste care publicau așa-numitele fotografii-pamflet (semnalate ca atare cititorilor) erau Academia Cațavencu și România Mare. Curierul național avea faima de ziar sobru, care nu se preta la asemenea tumbe jurnalistice, și, mai mult, poza nu avea nici un fel de indicație că ar fi rezultatul unei tentative de pamflet. Prin urmare, toată întâmplarea era cu atât mai greu de înțeles și interpretat.
Între timp, în redacție, ancheta continua și urletele celor torturați cutremurau clădirea (glumesc). Cei de la secția politică beau cafea după cafea și imaginau tot soiul de teorii ale conspirației, care mai de care mai complexe (cred că până seara ar fi ajuns la extratereștri). De fapt, nici nu prea era vorba de vreo anchetă, pentru că nimeni nu-și explica cum era posibil, din punct de vedere tehnic, așa ceva: paginarea se făcea în redacție, era supravizată de secretarul general, iar apoi matrițele plecau la tipografie. Mai existau și ceea ce se numea cap limpede, un redactor care dădea bunul de tipar, și un responsabil pe fiecare ediție. În tot acest lanț decizional, nimeni nu observase eroarea.
Pe la unsprezece, făptașul a decis să se predea în mâinile legii și să-și înfrunte destinul. Era, îmi aduc aminte, un tip scund, la vreo treizeci de ani, care a pășit în biroul lui Valentin alb ca peretele și și-a mărturisit crima. Ca tehnoredactor, a spus el, se jucase cu o zi în urmă cu poza pe calculator, făcând glume cu colegii. Numai că atunci când salvase versiunea pentru tipar, nu o salvase pe cea reală, ci unul dintre colajele făcute între timp – adică acela în care cei doi aveau capetele inversate. În mod curios, nimeni nu remarcase pe matriță modificarea, pentru că aceasta era destul de neclară, iar fotografia nu avea dimensiuni mari.
Spre ușurarea generală, totul s-a terminat cu bine. Tehnoredactorul șugubăț nu a fost nici măcar amendat cu vreo reținere din salariu, darmite concendiat: Valentin a apreciat faptul că-și mărturisise crima. Emil Constantinescu, care avea simțul umorului, nu a făcut un caz din întâmplarea respectivă. Teoriile conspirației s-au prăbușit în țărână și toată lumea și-a văzut de treabă, pentru că ediția următoare trebuia pregătită pînă la ora cinci după-amiază, cu sau fără poze trucate.
Cam asta era atmosfera din redacțiile acelei epoci: relaxată, dar și extrem de devotată, mult mai onestă decât cea de astăzi, dar și mult mai naivă. Mass-media de atunci au născut talente care au ajutat națiunea să navigheze prin apele tulburi ale tranziției, dar și monștri care mai târziu aveau să o distrugă bucată cu bucată. Politicienii acceptau independența presei și nu încercau să intre cu bocancii în deciziile redacționale. Mulți dintre ziariști aveau convingerea inocentă că presa trebuie într-adevăr să fie câinele de pază al democrației și că erau un soi de soldați din linia întâi.
La mulți ani Curierului național – prima iubire nu se uită niciodată.
