Prof. Dumitru Dinculescu
Piesa „Cuvântul care nu se stinge”, semnată de Luciana Mironescu, publicată la Editura Napoca Star în 2026, se înscrie într-o categorie aparte a dramaturgiei contemporane: aceea a teatrului biografic transfigurat prin simbol, memorie și meditație asupra destinului creator. Subintitulată, prin însăși construcția sa, o piesă în trei acte inspirată din viața scriitorului Al. Florin Țene, lucrarea nu își propune să ofere o simplă succesiune de date biografice, ci transformă existența unui om de cultură într-o metaforă scenică a rezistenței prin cuvânt.
Forța piesei se află tocmai în această depășire a biografismului propriu-zis. Autoarea își formulează limpede intenția: „Această piesă nu este o biografie pusă mecanic în scenă”, ci o dramatizare a unui traseu existențial și cultural care cuprinde copilul din Drăgășani, adolescentul, jurnalistul, poetul, romancierul, omul confruntat cu istoria și întemeietorul Ligii Scriitorilor.
Această perspectivă conferă textului o structură de biografie spirituală, în care evenimentele exterioare sunt importante mai ales prin ecoul lor asupra conștiinței scriitorului.
Titlul piesei, „Cuvântul care nu se stinge”, constituie cheia întregii construcții dramatice. Cuvântul nu este numai instrument al scriitorului, ci devine o adevărată entitate simbolică, capabilă să reziste timpului, uitării și chiar morții.
Încă din copilărie, Florinel formulează această intuiție fundamentală: „Poate că de acolo vin cuvintele”, iar mai târziu, într-o replică esențială pentru înțelegerea întregii opere dramatice, afirmă: „Dacă le scriu, nu mai pleacă de tot.”
Avem aici germenele unei adevărate poetici a memoriei. Pentru personajul Florin, scrisul nu reprezintă doar o activitate intelectuală, ci o modalitate de a salva realitatea de la dispariție. Cuvântul devine astfel o formă de conservare a existenței.
În acest sens, piesa poate fi citită și ca o meditație asupra raportului dintre timp, memorie și creație.
Primul act, intitulat sugestiv „Copilul care a auzit cuvintele”, urmărește constituirea personalității viitorului scriitor. Spațiul Drăgășaniului, viile, casa părintească, mama și tatăl alcătuiesc universul originar din care se va desprinde vocația literară.
Este semnificativ că autoarea nu începe prin prezentarea scriitorului consacrat, ci prin copilul care ascultă, privește și întreabă. Florinel este construit ca un personaj al mirării și al întrebării.
Replica „Pentru că toate trec” – urmată de afirmația „Dacă le scriu, nu mai pleacă de tot” – concentrează filozofia întregii piese.
Scena primului cenaclu introduce o altă dimensiune fundamentală: literatura ca formă de comunitate. La șaptesprezece ani, Florinel întemeiază la Drăgășani Cenaclul „Gib I. Mihăescu”, iar cenaclul devine simbolul primei sale încercări de a transforma pasiunea individuală pentru literatură într-o experiență colectivă.
Replica „Dacă nu vine nimeni, vom fi noi” este, din punct de vedere dramatic, mai mult decât o replică a unui adolescent. Ea exprimă o etică a inițiativei: orice construcție culturală începe prin asumarea unui risc.
Un loc aparte îl ocupă relația dintre Florin și Titina. Întâlnirea celor doi este construită cu discreție, fără melodramatism, prin dialog și tăceri.
Scena băncii dobândește valoare simbolică. Ea devine locul în care începe nu numai o poveste de iubire, ci și o poveste existențială. Promisiunea lui Florin – „Atunci voi scrie împotriva uitării” – transformă iubirea într-un reper al memoriei.
Titina nu este prezentată doar ca personaj afectiv, ci ca partener de destin, iar în actul al III-lea ea formulează una dintre cele mai importante precizări ale piesei: „Nu. Am fost parte din poveste.”
Această replică schimbă perspectiva asupra cuplului. Soția nu este un simplu martor al existenței scriitorului, ci participă la devenirea lui. Iubirea, familia și creația se întrepătrund.
Dacă primul act este al formării, al doilea este al confruntării. Titlul, „Omul în fața istoriei”, deplasează centrul de greutate de la copilărie și iubire către jurnalism, responsabilitate, presiunea istoriei și libertatea conștiinței.
Scena redacției este construită pe opoziția dintre jurnalist și poet. Jurnalistul cere exactitate, poetul afirmă necesitatea adevărului. Personajul Florin apare astfel ca o conștiință care refuză să accepte separarea rigidă dintre profesiile sale.
Foarte importantă este și metafora „vieții cu mai multe ferestre”, prin care personajul își definește multiplicitatea vocațiilor.
Radioul, redacția, reportajul și cronica sunt prezentate ca forme diferite ale aceleiași preocupări: salvarea realității prin cuvânt.
Scena intitulată „Noaptea” introduce tensiunea politică a piesei. Apariția Securistului nu este tratată documentar, ci simbolic. El devine „figură simbolică”, asemenea altor personaje cu funcție alegorică.
Conflictul este unul fundamental: adevărul împotriva fricii.
Replica lui Florin – „Nu cuvintele sunt periculoase. Adevărul.” – concentrează tensiunea morală a scenei.
Dar adevărata profunzime apare imediat după plecarea Securistului. Florin recunoaște: „Pentru că mi-a fost frică.” Iar explicația pentru faptul că nu a tăcut devine una dintre cheile etice ale piesei: „uneori frica trebuie să audă că nu este stăpână pe noi.”
Prin urmare, dramaturgia nu construiește un erou fără teamă, ci un om care acționează în pofida fricii. Această nuanță conferă personajului o dimensiune umană și morală mai convingătoare.
Secvența „După Revoluție” evită tentația triumfalismului. Pentru Florin, schimbarea politică nu înseamnă sfârșitul problemelor, ci începutul unei responsabilități.
Afirmația „S-a terminat o frică. Începe o responsabilitate” rezumă această concepție.
Este una dintre cele mai interesante idei ale piesei, deoarece deplasează discuția de la libertatea formală către libertatea conștiinței. Libertatea de exprimare nu este suficientă dacă nu este însoțită de responsabilitatea față de adevăr.
Secvența de la Bruxelles introduce tema raportului dintre rădăcină și universalitate. Florin ajunge într-un spațiu european, dar nu își abandonează originea.
Replica „Am ajuns la Bruxelles. Departe este numai omul care nu mai știe de unde a plecat” este reprezentativă pentru această viziune.
Drăgășaniul devine astfel mai mult decât un loc biografic. El este centrul afectiv și spiritual din care pornește și spre care revine personajul.
Piesa construiește, prin această circularitate, un destin al întoarcerii: de la provincie spre lume și de la lume către origini.
Ultimul act, „O viață în slujba cuvântului”, deplasează accentul către dimensiunea comunitară a activității lui Florin.
Aici apare ideea Ligii Scriitorilor. Casa simbolică pe care personajul dorește să o construiască nu este făcută din cărămizi, ci din „încredere”, „prietenie”, „curaj”, „muncă” și „iubire”.
Această scenă are o importantă valoare programatică. Scriitorul nu mai este doar creatorul solitar al paginii, ci devine organizator de comunitate culturală.
Mențiunea constituirii Ligii Scriitorilor din România în septembrie 2006 fixează în text momentul biografic al acestei inițiative.
Una dintre cele mai spectaculoase soluții dramaturgice este întâlnirea lui Florin cu figuri ale memoriei literare și culturale: Gib I. Mihăescu, Macedonski, Radu Gyr, Traian Dorz, Petre Țuțea și Mircea Vulcănescu. Textul precizează că aceste personaje nu trebuie reproduse biografic exact, ci reprezintă „figuri ale memoriei”.
Prin această soluție, dramaturgia părăsește temporar realismul și intră în zona teatrului simbolic și al memoriei.
Replica „Pentru că uitarea ucide a doua oară” exprimă într-o formă memorabilă justificarea scrisului.
Scriitorul devine astfel un recuperator de destine. A scrie despre cei care au trecut prin timp înseamnă a refuza complicitatea cu uitarea.
Finalul piesei este construit printr-o soluție dramatică de mare eficiență simbolică: Florin, ajuns la bătrânețe, îl întâlnește pe Florinel, copilul care a fost.
Este, de fapt, o întâlnire a omului cu propria sa vocație originară.
Copilul îi amintește bătrânului ceea ce spusese cândva: dacă scrie, lucrurile „nu pleacă de tot”. Iar răspunsul bătrânului este hotărâtor: „Atunci trebuie să continui.”
Această scenă transformă întreaga piesă într-un cerc. Copilul din început și scriitorul de la final sunt aceeași conștiință, despărțită doar de timp.
Finalul reprezintă, poate, cea mai clară formulare a mesajului piesei. Florin spune: „Pentru un scriitor, ultima carte este întotdeauna o ușă”, iar apoi: „Spre pagina următoare.”
Aici se află adevărata semnificație a titlului. Cuvântul nu se stinge deoarece el continuă prin cititor, prin memorie și prin cărți.
Corul sintetizează această concepție enumerând activitățile personajului: „A scris. / A publicat. / A comentat. / A organizat. / A întemeiat. / A promovat. / A păstrat memoria. / Și, mai presus de toate, / a continuat să scrie.”
Iar ultima replică – „Atunci va veni cineva” – transformă speranța individuală într-o credință în continuitatea culturii.
„Cuvântul care nu se stinge” este, în esență, o piesă despre puterea scrisului de a învinge uitarea. Luciana Mironescu construiește un personaj dramatic care traversează copilăria, adolescența, iubirea, familia, jurnalismul, confruntarea cu istoria, deschiderea europeană, activitatea culturală și bătrânețea, fără ca aceste etape să fie simple capitole biografice.
Ele devin trepte ale unei singure deveniri: devenirea prin cuvânt.
Piesa are meritul de a transforma o biografie într-o problematică universală. Întrebarea centrală formulată în epilog – „Ce poate face un om împotriva timpului?” – primește un răspuns simplu și profund: „Poate scrie.”
Din perspectivă dramaturgică, lucrarea se sprijină pe câteva simboluri recurente – cuvântul, cartea, lampa, banca, copilul, pagina, memoria – care creează unitatea profundă a textului. Din perspectivă ideatică, ea afirmă o concepție responsabilă despre literatură: scriitorul nu scrie numai pentru prezent, ci și pentru a salva ceva din trecut și pentru a lăsa o punte către viitor.
În acest sens, „Cuvântul care nu se stinge” poate fi considerată nu doar o piesă despre Al. Florin Țene, ci și o pledoarie dramatică pentru cultură, memorie și continuitatea creației literare.
Bibliografie
- Mironescu, Luciana, Cuvântul care nu se stinge. Piesă de teatru în trei acte inspirată din viața scriitorului Al. Florin Țene, Editura Napoca Star, 2026.
- Mironescu, Luciana, „Nota autoarei”, în Cuvântul care nu se stinge, Editura Napoca Star, 2026.
- Mironescu, Luciana, „Epilog”, în Cuvântul care nu se stinge, Editura Napoca Star, 2026.
