Recent, preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, a pus sub semnul întrebării utilitatea NATO, declarând că: „Suntem pe punctul de a asista la moartea cerebrală a NATO” şi că: „Trebuie clarificat acum care sunt obiectivele strategice ale NATO„, potrivit b1.ro.
Emmanuel Macron nu este, însă, primul oficial din Europa Occidentală care se arată sceptic cu privire la utilitatea NATO, discuţii în acest sens având loc în Europa de Vest încă din anii 2000. Dezbaterile s-au aprofundat, însă, după izbucnirea crizei din Ucraina (anul 2014), sau chiar din timpul Războiului Ruso-Georgian (anul 2008). Emmanuel Macron nu este nici măcar primul preşedinte francez care se îndoieşte de „utilitatea” NATO. Primul a fost Charles de Gaulle, care în 1967 a şi scos Franţa din cadrul structurii integrate a Alianţei.
Ce critici a adus preşedintele francez:
1. Lipsa de coordonare dintre membrii NATO – „Nu există nicio coordonare a deciziei strategice a Statelor Unite cu partenerii din NATO şi asistăm la o agresiune efectuată de un alt partener al NATO, Turcia, într-o zonă unde interesele noastre sunt în joc, fără coordonare. Ceea ce se întâmplă este o enormă problemă pentru NATO„.
2. Aplicabilitatea Articolului 5 (cel mai important articol din Tratatul NATO) – „Ce va fi Articolul 5 mâine? Dacă regimul lui Bashar al-Assad decide să replice Turciei, ne vom angaja? Este întrebare reală”, a spus Macron.
3. Modul „imoral” de operare – „Ne-am angajat în lupta împotriva Daesh (Statul Islamic, n.r.). Paradoxul este că decizia americană şi ofensiva turcă, în ambele cazuri, au avut acelaşi rezultat: sacrificarea partenerilor noştri din teren care s-au luptat împotriva Daesh, Forţele Democratice Siriene”. Ulterior, el a indicat necesitatea unei „capacităţi militare autonome europene” (adică un fel de armata europeană), o declaraţie ce practic reia o serie de mai vechi ambiţii franceze (vezi „Planul Pleven”). Macron a mai spus că evoluţiile recente din Şiria – cum ar fi retragerea trupelor americane – fac cu atât mai mult „esenţială, pe de o parte, Europa apărării, o Europă care trebuie să se doteze cu o autonomie strategică şi de capacitate în plan militar. Şi pe de altă parte, redeschiderea unui dialog strategic, fără nicio naivitate şi care va lua timp, cu Rusia„.
Oarecum paradoxal, Macron a fost criticat de cancelarul german, Angela Merkel, pentru declaraţii, asta deşi Germania a refuzat în repetate rânduri să-şi onoreze obligaţiile asumate în scris faţă de ceilalţi aliaţi ai NATO: în speţă de a-şi creşte cheltuielile militare (o decizie între timp schimbată). Paradoxul este cu atât mai mare cu cât Germania este liderul unui grup de stat vest-europene care consideră NATO drept „învechită”.
Are Emmanuel Macron dreptate?
Parţial, da. NATO suferă, într-adevăr, de o lipsă de coordonare, dar una la care a contribuit chiar Franţa prin încercările sale repetate de a se impune ca un important actor regional. După ce s-a opus în repetate rânduri invaziilor americane din Irak şi Afganistan, Parisul s-a implicat şi în discuţiile de rezolvare ale Războiului Ruso-Georgian (2008), precum şi în negocierile cu Rusia pe tema Ucrainei (ca să enumerăm doar trei situaţii). Franţa nu a făcut apel la NATO pentru a rezolva aceste crize, ci a încercat să le rezolve împreună cu Germania. Prin urmare, la lipsa de coordonare de care NATO suferă a contribuit chiar Franţa. Pe de altă parte, comportamentul Franţei nu este tocmai surprinzător întrucât a fost mereu „statul-membru rebel” al Alianţei.
Într-o oarecare măsură, Emmanuel Macron are dreptate şi în privinţa modului „imoral” de operare, NATO având tendinţa de a întrerupe colaborarea cu unii dintre aliaţii săi (foarte important, aliaţi care nu sunt membri). Însă oricât de „imoral” ar părea acest lucru, trebuie reţinut că NATO este o organizaţie militară, nu una de ajutor umanitar (apanajul mai degrabă al ONU). Iar o organizaţie militară activează după principii realiste, nu după unele umaniste. Din acest motiv, aspectele de ordin militar, economic, politic şi geopolitic vor avea întotdeauna precedent în faţa celor de natură umanitară.
Emmanuel Macron nu a avut, însă, dreptate în privinţa „Articolului 5” din Tratatul NATO întrucât acesta este principalul instrument de intimidare al Federaţiei Ruse (şi nu numai). Iar utilitatea lui vine din capacitatea lui de a intimida şi din ideea că el ar putea fi invocat în cazul unui atac armata asupra unui stat-membru. Exact această incertitudine este cea mai puternică armă a „Articolului 5” din Tratatul NATO. În fapt, el a fost invocat o singură dată, în 2001, de către Statele Unite, la scurt timp de la atacurile de la 11 septembrie. Washington-ul recurgând la acest gest din cauza opoziţiei cu care s-a confruntat din partea aliaţilor săi europeni în privinţa planului de invazie a Afganistanului.
Declaraţiile lui Macron, un „simptom” al delăsării Europei Occidentale pe plan militar
Prăbuşirea Uniunii Sovietice, expansiunea NATO, întărirea economică a Europei de Vest şi apariţia Uniunii Europene au dus la apariţia unui sentiment fals de siguranţă în rândul ţărilor din vestul Europei, ţări care întâmplător sunt şi membrii NATO. Pe fondul acestui sentiment, treptat, aliaţii occidentali şi-au redus cheltuielile militare şi contribuţia din cadrul NATO până în punctul în care, la un moment dat, 80% din efectivele NATO erau americane.
În cele din urmă, au apărut şi conflicte de interese între aliaţii NATO, care s-au manifestat cu ocazia invaziei din Irak, a invaziei din Afganistan, datorită politicii de apropiere a Europei de Vest fată de Rusia, şi mai recent cu ocazia războiului civil din Siria, a războiului civil din Libia, a crizei din Ucraina şi, din nou, din cauza Rusiei.
În mod evident că în lipsa unui adversar comun, aşa cum fusese Uniunea Sovietică timp de 42 de ani, vest-europenii aveau tendinţa să revină la politicile de dinainte de al doilea Război Mondial.
NATO, împărțit în mai multe tabere cu interese divergente, mai ales cu privire la Rusia
În momentul de faţă, în cadrul NATO există mai multe tabere informale, fiecare cu viziuni diferite referitoare la rolul pe care NATO ar trebui să-l aibă.
Tabăra 1: În frunte cu Germania, această tabără pune accentul pe colaborarea cu Rusia din motive preponderent comerciale și geopolitice. Având Belarusul și Polonia ca scut, Germania nu mai ia în serios ideea unui atac rusesc la adresa ei. NATO îşi păstrează rolul teoretic de garant al securității, însă a încercat (fără succes) să-şi menţină contribuţia în Alianţă la un nivel cât mai scăzut posibil;
Tabăra 2: În frunte cu Franța, acest grup de ţări sunt interesate într-un nivel ceva mai redus (decât cel al Germaniei) de cooperare economică și geopolitică cu Rusia, până în 2014 vânzându-i acesteia echipament și tehnologie militară. Acest grup doreşte NATO să devină un mijloc de exercitare a influenței în afara Europei;
Tabăra 3: Acest grup de ţări priveşte Rusia cu foarte multă suspiciune, iar amenințarea rusească este una cât se poate de reală, fie că vorbim în plan militar, informativ, economic sau cibernetic. Prin urmare, ar prefera o atitudine mai dură și o implicare mai mare a Alianței în estul Europei. În acest grup pot fi incluse țări precum Polonia, Țările Baltice și bineînțeles România;
Tabăra 4: Acest grup de ţări este format de Ungaria, Cehia sau Slovacia, care datorită poziționării lor geografice au o atitudine mai deschisă față de Rusia. În acelaşi timp, însă, și-au menținut o serie de rezerve care au dus la înfiinţarea „Grupului Visegrad”. Acesta din urmă se doreşte a fi o alianță regională între Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia menită să suplimenteze capacitatea de apărare a NATO – percepută ca fiind în declin.
