Al.Florin Țene
Diferențele dintre România și statele nordice ale Europei (Danemarca, Suedia, Norvegia, Finlanda și Islanda) sunt adesea explicate prin stereotipuri referitoare la mentalitate, cultură sau caracter național. O analiză academică riguroasă demonstrează însă că decalajele actuale sunt rezultatul unor procese istorice complexe, al evoluției instituțiilor politice și economice, al nivelului de educație, al gradului de încredere socială și al continuității dezvoltării democratice. Studiul de față urmărește identificarea principalilor factori care au contribuit la diferențele de dezvoltare dintre România și țările nordice, evitând explicațiile simpliste sau deterministe.
Compararea României cu statele nordice constituie o temă frecventă în dezbaterea publică europeană. Clasamentele internaționale privind dezvoltarea umană, calitatea instituțiilor, nivelul educației, competitivitatea economică și gradul de încredere socială plasează constant țările nordice printre cele mai dezvoltate state ale lumii, în timp ce România ocupă poziții inferioare, deși a înregistrat progrese semnificative după aderarea la Uniunea Europeană.
Întrebarea nu trebuie formulată în termeni de superioritate sau inferioritate a unui popor, ci în termenii condițiilor istorice și instituționale care au modelat evoluția diferitelor societăți.
Una dintre cele mai importante explicații rezidă în diferențele istorice de lungă durată.
Țările nordice au beneficiat de o relativă stabilitate politică începând cu secolele XVII-XVIII. Reformele administrative, dezvoltarea burgheziei comerciale și consolidarea statului de drept au creat premisele modernizării timpurii.
România, în schimb, a cunoscut o evoluție istorică marcată de dominații străine, conflicte geopolitice și întârzieri instituționale. Principatele Române s-au aflat secole la rând sub influența Imperiului Otoman, iar procesul de constituire a statului modern s-a realizat târziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Potrivit istoricului Keith Hitchins, modernizarea României a fost adesea accelerată artificial, prin importul unor instituții occidentale care nu dispuneau încă de o bază socială consolidată.
O diferență esențială între România și statele nordice o reprezintă experiența comunismului.
Danemarca, Suedia, Norvegia și Islanda au păstrat continuitatea instituțiilor democratice pe parcursul secolului XX. Finlanda, deși afectată de conflicte cu Uniunea Sovietică, a rămas o democrație funcțională.
România a traversat aproape o jumătate de secol de regim comunist (1947–1989), caracterizat prin: distrugerea proprietății private; limitarea inițiativei individuale; controlul ideologic al educației; izolarea internațională; distrugerea elitelor economice și intelectuale. În acest context o vină o are o parte din poporul român care a colaborat cu ocupantul sovietic, adică cel rus.
Sociologul Francis Fukuyama subliniază că societățile postcomuniste au avut nevoie de decenii pentru reconstruirea capitalului social și a încrederii în instituții.
Economiștii Daron Acemoglu și James A. Robinson susțin că prosperitatea depinde în mare măsură de existența unor instituții incluzive.
Țările nordice au construit treptat: administrații eficiente; sisteme judiciare independente; niveluri reduse ale corupției; mecanisme transparente de gestionare a resurselor publice.
În România, instituțiile moderne au fost afectate de:instabilitate legislativă; clientelism politic; birocrație excesivă; deficit de profesionalizare administrativă.
Aceste probleme nu sunt rezultatul unei presupuse inferiorități culturale, ci al unei istorii instituționale diferite.
Țările nordice au investit masiv în educație încă din secolul al XIX-lea.
În Suedia și Finlanda alfabetizarea populației era aproape generalizată înaintea multor state europene. Educația a fost percepută ca instrument fundamental al dezvoltării economice și democratice.
În România, la începutul secolului XX, analfabetismul afecta încă o mare parte a populației rurale.
Deși reformele lui Spiru Haret au produs progrese importante, decalajele istorice nu au putut fi recuperate rapid.
Astăzi, diferențele se reflectă în:investițiile în cercetare; performanțele educaționale; numărul de brevete și inovații; competitivitatea economică.
Conceptul de „capital social”, dezvoltat de Robert D. Putnam, este esențial pentru înțelegerea diferențelor dintre societăți.
Țările nordice se caracterizează prin:nivel ridicat de încredere între cetățeni; participare civică extinsă; voluntariat; cooperare comunitară.
În România, studiile sociologice indică niveluri mai reduse ale încrederii sociale, fenomen asociat atât experienței istorice a autoritarismului, cât și tranziției dificile postcomuniste.
Societățile cu încredere ridicată au costuri economice mai mici și o capacitate superioară de cooperare.
În statele nordice, cultura politică s-a construit în jurul unor valori precum: responsabilitatea publică; respectarea legii; transparența; consensul social.
În România, experiențele istorice ale dominațiilor externe, ale regimurilor autoritare și ale comunismului au favorizat dezvoltarea unei relații mai puțin stabile între cetățean și instituțiile statului.
Politologul Gabriel Almond considera că performanța democratică este influențată de cultura civică acumulată în timp, nu doar de cadrul legislativ.
Unii cercetători evidențiază și factori geografici.
Țările nordice au avut acces timpuriu la:comerț maritim; rute comerciale internaționale; dezvoltarea industriei navale; exploatarea eficientă a resurselor naturale.
Norvegia a beneficiat suplimentar de veniturile petroliere gestionate prin politici publice prudente.
Totuși, geografia singură nu explică succesul nordic, deoarece numeroase regiuni cu avantaje similare nu au atins același nivel de dezvoltare.
Afirmația că poporul român ar fi „mai înapoiat” decât popoarele nordice este improprie din punct de vedere științific. Diferențele de dezvoltare nu sunt determinate de caracteristici etnice sau biologice, ci de factori istorici, instituționali, economici și educaționali.
Țările nordice au beneficiat de:continuitate democratică; instituții stabile; investiții constante în educație; nivel ridicat de capital social; politici publice eficiente.
România a fost marcată de: modernizare întârziată; dominații externe; experiența comunistă; tranziție dificilă după 1989.
Totuși, ultimele decenii arată că decalajele pot fi reduse prin consolidarea instituțiilor, investiții în educație, dezvoltarea culturii civice și creșterea încrederii sociale. Experiența europeană demonstrează că dezvoltarea este un proces istoric deschis, nu un destin imuabil.
Bibliografie selectivă
Acemoglu, Daron; Robinson, James A., Why Nations Fail: The Origins of Power, Prosperity and Poverty, Crown Publishers, New York, 2012.
Almond, Gabriel; Verba, Sidney, The Civic Culture, Princeton University Press, Princeton, 1963.
Boia, Lucian, De ce este România altfel?, Humanitas, București, 2012.
Fukuyama, Francis, Trust: The Social Virtues and the Creation of Prosperity, Free Press, New York, 1995.
Hitchins, Keith, România 1866–1947, Humanitas, București, 2017.
North, Douglass C., Institutions, Institutional Change and Economic Performance, Cambridge University Press, 1990.
Putnam, Robert D., Making Democracy Work: Civic Traditions in Modern Italy, Princeton University Press, 1993.
Sandu, Dumitru, Spațiul social al tranziției, Polirom, Iași, 1999.
Sen, Amartya, Development as Freedom, Oxford University Press, 1999.
Therborn, Göran, Between Sex and Power: Family in the World, 1900–2000, Routledge, London, 2004.
Tingsten, Herbert, The Swedish Social Democrats, Bedminster Press, New York, 1973.
World Bank, World Development Report, diverse ediții.
OECD, Education at a Glance, diverse ediții.
United Nations Development Programme, Human Development Report, diverse ediții.
Mungiu-Pippidi, Alina, În căutarea bunei guvernări, Polirom, Iași, 2018.
