În cel mai recent număr (octombrie a.c.) al revistei de cultură universală Constelații diamantine, Nicolae Mareș semnează materialul ”Lucian Blaga despre critica literară românească în perioada interbelică”, în care reproduce, în traducere proprie, un articol de mare interes, ”Critica literară în România”, scris de Blaga în martie 1927 și apărut în ziarul polonez Glos Prawdy. Din motive birocratice, textul respectiv a putut fi obținut doar recent, din partea conducerii Bibliotecii Naționale din Varșovia. Blaga, adevărat ”model de comportare civică și diplomatică”, ”și-a propus nu doar să combată cu profesionalism o seamă de articole dușmănoase inserate în presa din țara în care lucra, făcând acest lucru cu brio, ci și să redacteze materiale proprii, constructive de informare pertinentă a polonezilor de rând”, arată autorul articolului.
O inspirată prezentare (și, totodată, rememorare a lecturii) a romanului ”Pânza de păianjen”, scris în 1936 de Cella Serghi și apărut în 1938 propune Mihai Caba în articolul intitulat, sugestiv, ”Pe firul «Pânzei de păianjen»”. Trecând de la emoția lecturii adolescentine la maturitatea prezentului, semnatarul materialului mărturisește că și acum poate afirma, cu percepție nealterată, că romanul este la fel de captivant și interesant, peisajul pitoresc al perioadei interbelice fiind ”zugrăvit cu har scriitoricesc”.
Sub deja cunoscutul generic ”Jocul minții”, Doina Drăguț propune o nouă incursiune în universul destinului terestru al efemeridei umane, de data aceasta cu o tușă mai personală: ”Sfiala de vid m-a făcut/să-mi întorc ochii/spre golul/dinlăuntrul meu și acolo (…) Mi-am făcut o casă/ce este însăși viața mea/și un drum – labirint/către credință” (Labirint către credință). Sau: ”Îmi derulez treptele vieții/ca pe o dulce convertire/plutesc și încerc/ca într-o poruncă delfică/să mă cunosc” (Poruncă delfică).
Un portret complex și o analiză a operei poetului Ioan Moldovan (laureat pentru poezie al Festivalului Internațional ”Tudor Arghezi”, ediția 2022) realizează, cu acuitatea cunoscută, Ion Popescu-Brădiceni în materialul ”Dimensiunea secretă a poeziei”. Poate cel mai interesant și incitant comentariu pentru cititorul nefamiliarizat cu opera poetului amintit este că acesta ”revalorifică mitul eului dintr-o perspectivă simultan paradisiaco-infernală” – premisă pentru o lectură inedită și de o factură superioară. Pe lângă referințe critice ale altor oameni de litere, semnatarul articolului mai notează că poezia moldovaniană este ”caracterizată de profunzimea melancoliei și de ascuțimea și prospețimea senzației, grefate pe un fond dionisiac reprimat și pe o disciplinare prin ascetism de bibliotecă și reflexe de cărturărie”.
O prezentare interesantă a personalității și operei marelui scriitor și dramaturg rus A.P. Cehov realizează Lucia Cosmina Vlad în ”A.P. Cehov – geniu cu… tristețe veselă”. Sunt analizate mai multe povestiri ale acestuia, menționându-se, în final, că ”Cehov consideră că și artistul, și scriitorul au o misiune socială, îi animă o aptitudine de muncă și sacrificiu, iar „îndestularea orgoliului e o infirmitate”. Comparația (mai precis afirmarea afinității) cu Caragiale ne apare ca firească, având în vedere că dramaturgul român, cunoscut pentru satirele sale necruțătoare, a excelat și în genul dramatic, iar Cehov, la rândul său, și-a pus semnătura pe drame sfâșietoare (între care amintim ”Unchiul Vanea” și ”Pescărușul”).
Câteva dintre ”Maximele și aforismele” lui Nicolae Mareș: ”Cine vorbește mult, n-ajunge niciodată să spună tot” (Savuroasă! Din nou, ar putea fi pusă în atenția unora dintre politicieni, n.r.). ”Timpul totul îți ia… Până și amintirea”. ”Unii călătoresc fără să știe încotro merg”. ”De pe culmile principialității nu se cade decât în abis”.
Câteva repere despre un curent original, paradoxismul (o mișcare internațională de avangardă în literatură, artă, filosofie, chiar și știință, bazată pe folosirea excesivă de antiteze, antinomii, contradicții, paradoxuri etc.) ne propune Florentin Smarandache în ”Teoria distihului paradoxist”. O mostră? ”Ipocrizie: Lupta împotriva dictaturii altora/Pentru a instala apoi dictatura lor”. Sau: ”Libertatea cuvântului: Ai voie să vorbești/Ce ne place să auzim”.
George Petrovai abordează o temă aparte în arta universală (fabulosul, fantasticul) într-un articol de real interes: ”Fantasticul și obsesia irealului”. Pornind de la premisa că ”marii maeștri ai producțiilor artistice ce cultivă fantasticul sunt romanticii” (solid argumentată în continuare), semnatarul articolului amintește nume sonore precum Dante, Shakespeare, Jorge Luis Borges, Mircea Eliade, Byron, Shelley, Eminescu, Samuel Butler, H.G. Wells și alții, pentru a se opri asupra unei prezentări mai ample a unuia dintre maeștrii incontestabili ai genului, respectiv Edgar Allan Poe.
Plecând de la una dintre capodoperele gotice ale scriitorului american, ”Prăbușirea casei Usher”, văzută în direcția ”celor patru s: straniu-spectral-sinistru-sepulcral”, și continuând cu reflectarea demonologiei și oniricului în alte scrieri ale acestuia, autorul găsește răgazul pentru a prezenta cititorului și câteva elemente cu iz biografic din viața celebrului scriitor, dar și influențe pe care le-a exercitat asupra altor autori.
Ediția este ilustrată cu reproduceri după Panaite Chifu, căruia Filip Tudora îi consacră, la final, un medalion sub genericul ”Picătură de pictură”.
Mai semnează: Andrei Breabăn, Marin I. Arcuș, Puiu Răducan, Ioan Gâf-Deac, Vasile Moga, Tudor Nedelcea, Nicolae Petrescu Redi, Gelu Dragoș, Carmen Manea, Ionel Popa, Al. Florin Țene, Mircea Daroși, Cosntantin Miu, Mircea Popa, Petre Gigea Gorun, Marin Mihalache, Mircea Tutunaru, Ioan Voicu, Vavila Popovici, Emilian Popa, Ben Todică, Virgil Stan, Marian Nicolae, Vasile Dan Marchiș, Mariana Zavati Gardner, Adalbert Gyuris, Silviu Doinaș Popescu, N. Grigorie-Lăcrița, D. Ichim.
