Două dintre filmele italieneşti celebre ale anilor ’60 care pot spune că m-au marcat, oferindu-mi o experienţă unică şi deschizându-mi noi orizonturi au fost Il Deserto Rosso, în regia lui Michelangelo Antonioni, şi La Dolce Vita, regizat de Federico Fellini.
Recunosc, îl prefer pe primul. Îl găsesc mai complex. Dar, dincolo de orice interpretare (până la urmă subiectivă, ca orice interpretare), ceea ce mă frapează este că atunci se făcea un gen de film care îţi crea o stare aparte, te introducea într-un univers al artei, melancoliei şi, uneori blazării, parcă în mod natural, fără niciun efort, ceea ce se poate întâmpla şi astăzi, dar numai în cazul unui număr restrâns de filme.
Iată impresiile pe care mi le-au produs cele două pelicule:
Il deserto rosso: Mărturisesc că începutul filmului nu m-a atras prea tare. Dar, ulterior, mi s-a părut că este mult mai bine realizat – în fapt, El deserto rosso este o peliculă încărcată de simboluri ce ridică întrebări cu privire la sensul existenţei umane şi la adaptarea la un mediu viciat, ostil. Eroina este o femeie dezechilibrată, care nu-şi poate învinge propriile temeri şi nu poate depăşi propriile traume, în acelaşi timp este subînţeles că este, de fapt, o victimă a societăţii imperfecte (vezi şi finalul filmului, cu păsările care învaţă să evite fumul care le îneacă şi le ucide). Petrecerea decadentă este întreruptă de apariţia unei nave ce arborează un steag galben, folosit în caz de epidemie, ceea ce pe mine m-a dus cu gândul la Sodoma şi Gomora. Giuliana oscilează în permanenţă între luciditate şi nebunie, dar criza nu este numai a ei, derivă din însăşi condiţia umană. Una dintre părţile care mi-au plăcut cel mai mult a fost redarea cinematografică a basmului povestit copilului de către Giuliana, care este o adevărată bijuterie. O dramă care merită văzută de orice cinefil şi pe care o notez cu 8,5.
La dolce vita: Trebuie să recunosc că neorealismul nu este curentul meu preferat, având o afinitate mai mare faţă de alte genuri (inclusiv suprarealismul). Aşa se explică faptul că nu am acordat nota maximă unui film considerat de alţii drept capodoperă. Însă au fost părţi din film care m-au interesat, au fost secvenţe (precum cea cu muzica lui Bach), care m-au hipnotizat, au fost momente în care mi s-a părut că văd zugrăvită viaţa în alb-negru, în contraste tulburătoare. M-a surprins înclinarea, de la un moment dat, a eroului către decadenţă, către promiscuitate, având în vedere înclinaţiile de intelectual, ocupaţiile de scriitor şi jurnalist. Dar ”La dolce vita” probabil asta îşi şi propune: să zugrăvească viaţa aşa cum e, cu conflicte, pasiuni, depravare, facil, dar şi cu momente profunde, sensibile, dramatice. Momentele de referire la artă, religie sau probleme existenţiale ar fi putut fi mai bine exploatate, dar, după cum spuneam, nu acesta era scopul filmului şi nici nu s-ar încadra în curentul ales. Un film impresionant totuşi, care şi-a creat pe drept un nume în istoria
