Lucrarea pe care o comentăm „Etnogeneza Nastanka Vlaha – Vlasi i balkanski narodi” (Etnogeneza apariţiei vlahilor – Vlahii şi popoarele balcanice), de Vojislav Stoianovici, nu face nimic altceva decât să reia teorii mai vechi, care încearcă să elimine posibilitatea comunităţilor româneşti din diferite state din zonă de a revendica obţinerea unor drepturi absolut fireşti, în ce priveşte organizarea culturală şi bisericească, fără nici o pretenţie de ordin politic sau teritorial, utilizând, într-un mod destul de abil, multiple surse de informare şi distorsionând adevărul.
Pentru a demonstra contrariul celor afirmate în lucrarea amintită, am folosit informaţii provenind din lucrări fundamentale de istorie românească, intrate de mult timp în circuitul naţional şi internaţional.
1. Rolul dacilor în formarea poporului român
Grosul populaţiei din Dacia Traiană l-au format dacii. Cu toate pierderile suferite în cele două războaie daco-române, cu tot numărul însemnat al coloniştilor de limbă latină, ei au păstrat totuşi preponderenţa. Fiindcă dacii erau locuitorii satelor şi, oricât de numeroase au fost oraşele în noua provincie, totuşi satele le întreceau cu mult.
Pe temeiul cercetărilor întreprinse de I. I. Russu – cercetări care se întemeiază şi pe comparaţia cu limba albaneză, moştenitoare a vechii limbi ilire care, la rându-i, era înrudită cu limba tracă, deci şi cu limba dacă, s-au putut stabili un număr de 160 de termeniromâneşti care sunt de origine geto-dacă. Aceşti termeni privesc o arie foarte largă, începând cu corpul omenesc (buză, ceafă, grumaz, guşă), cu familia (copil, prunc, zestre), cu locuinţa (vatră, cătun), cu îndeletnicirile agricole, păstoreşti, viticole şi piscicole (mazăre, ţarină, baci, mânz, strungă, ţarc, urdă, zară, butuc de viţă, curpen de viţă, strugure, baltă, gard), cu mediul fizic (măgură, mal), cu flora (brad, copaciu), cu fauna (balaur, barză, mistreţ, rânză, şopârlă, viezure), cu diferite acţiuni (a răbda, a speria, a zburda), cu diferite obiecte (ciucă).
Toate numele de ape mari, începând cu Dunărea, şi o seamă din cele ale apelor mici sunt autohtone, daco-getice.
În ce priveşte numele de localităţi, certitudine n-avem până acum decât pentru Abrud. Acesta derivă din Abruttus: compară cu Abrittus din Dacia Pontică, pomenit în inscripţiile latine. Poate că şi Tapae, unde s-au dat cele două bătălii între Decebal şi romani, să se fi păstrat în numele satului bănăţean de astăzi Tăpia, după cum în topicele dobrogene Hârşova, Băroiu şi Oltina s-ar putea să regăsim vechile Carsium, Berrhoe, Altinum. Faptul că nu s-au păstrat numele altor centre urbane din Dacia nu trebuie să mire: asupra acestora s-au îndreptat, în primul rând, atacurile popoarelor migratoare, oraşele cuprinzând mai multe bogăţii decât satele.
O parte din credinţele populare, din descântece, din leacurile băbeşti, din jocurile (dansurile) româneşti trebuie să aibă o străveche origine, dacă. Să fie „priveghiul”, în forma arhaică în care apare el încă în unele colţuri retrase ale ţării, ca în Vrancea, formă care – cu măşti, cu glume, cu jocuri – arată mai degrabă bucurie decât întristare, o moştenire a acelei vremi? Să amintească el ceea ce ne spune Herodot despre neamul travsilor, că jeleau pe noul născut şi că se veseleau şi glumeau când murea cineva, fericindu-l că a scăpat de relele vieţii? Dar străvechiul joc al „căluşului” să vie el oare de la aceşti îndepărtaţi strămoşi, ca şi unele din cântecele româneşti? Răspunsurile vor veni mai târziu, fără îndoială.
2. Locul limbii române între limbile romanice
În apus confuzia decăderii lingvistice, a supravieţuirii elementelor din limbile locale şi a capriciilor individuale s-a repartizat pe ţări, ducând la formarea limbilor noi prin separarea regatelor barbare, stăpânite de germani de mult iniţiaţi în cultura romană pe care o găsiseră mai uşoară de însuşit decât complicatul sistem lingvistic al grecilor.
În răsărit nu s-a întemeiat însă acel stat barbar, pe care, în interesul culturii generale – el ar fi fost tot de grai romanic – l-ar fi dorit Burckhardt în cartea sa despre Constantin cel Mare. Pe de altă parte, statul est-roman nu putea cunoaşte decât tradiţia latină pură, dar, de la o vreme, el a trecut la norme greceşti: biserica, şcoala şi caracterul populaţiei din capitală i-au impus aceasta.
Întrebuinţând tot ce se făcuse în domeniul limbii latine în mai vechile teritorii de peste Dunăre, Dacia populară e aceea care a fixat, dezvoltat şi a păstrat limba românească.
Ca să se păstreze limba cu toate nuanţele ei, trebuie presupusă continuarea unei culturi mai înalte între români în toate timpurile, cultură completă, orăşenească şi rurală, de o mare varietate.
În noile condiţii s-ar fi produs desigur mai multe dialecte române, dacă nu s-ar fi împotrivit la aceasta, nu o conştiinţă de unitate a statului, pe cale de a dispărea sau de a se refugia într-o concepţie de drept sau într-o speranţă de viitor, ci altceva: o intercirculaţie deosebit de activă. Ea se exercită la oraşele dalmatine prin tot ce le uneşte ca interese de comerţ, iar, în interior, prin tot ce răspândeşte în sensul unităţii, prin părţile Pindului, ca şi prin acelea ale Carpaţilor, păstorul transhumant, care amestecă şi armonizează graiul.
Marele savant Nicolae Iorga spunea următoarele: „Totuşi, originalitatea creaţiunii populare româneşti nu stă, cum s-a putut crede, şi s-a admis prea uşor, în fonetică, ori chiar în sintaxă, ci în semasiologie, în schimbarea de înţeles”. Astfel, Sextil Puşcariu semnala, la Academia Română, că zăpadă, de origine slavă, înseamnă cădere, dar în nici o limbă slavă nu există această semnificaţie, pe care ar fi întâlnit-o, probabil, şi în albaneză.
Caracterul profund romanic al limbii române îl recunoaşte un învăţat ca Diefenbach, specializat în cunoaşterea sud-estului european, prin aceste cuvinte: În general cred că trebuie să se admită că odinioară limba românească a fost tot aşa de complet română ca oricare alta din surorile ei, până ce un val slav a luat cu el poate în scurtă vreme o mulţime din cuvintele danubiene şi le-a înlocuit în parte prin slave fără totuşi a putea să de danubieneze limba… Şi cea mai puternică amestecare a unei limbi cu elemente străine nu-i poate dărâma temeiul, atâta timp cât încă formele cele mai însemnate ale formaţiunii cuvintelor şi ale flexiunii, – chiar şi dacă acestea nu sunt fără adăugirea de ingrediente străine, – sunt vizibile.
Cercetarea cuvintelor care numesc principalele noţiuni, împărţite pe categorii, va învedera caracterul fundamental al limbii.
Astfel, pentru a exprima noţiunile generale de om, bărbat şi femeie (homo, barbatus, familia; cf. mulier din care a rezultat, în româneşte, muiere); de asemenea, acelea care privesc familia: părinte, latineşte parentum, fiu (filius), fiică (filia), soră (soror), frate (frater), cumnat (cognatus), socru (socer), ginere (generem), nepot (nepos, – tem). Multe din însuşirile trupeşti şi sufleteşti, precum şi vârsta, se exprimă tot prin termeni latini: bun (bonus), frumos (fermosus), tânăr (tener), bătrân (veteranus).
Întrebarea pe care ne o punem este de unde a provenit limba latină_ Dacă este adevarată teoria formării limbii Ind+Europene in spaţiu Carpato+Pontic+Danubian din care se vor despride: latina, sanscrita şi iraniana vestica, lucrurile fac mai mult sen. Nucleul acesta va da noştere la limba danubiană din care se vor desprinde daco+româna, aromâna etc.
În agricultură, operaţiile mai însemnate, precum şi cerealele poartă nume de aceeaşi origine: a ara (arare), a semăna (seminare), a treiera (tribulare), a secera (sicilare), a culege (colligere), a întoarce semănătura nerăsărită sau răsărită rău (intoquere). Apoi grâu (granum), secară (secale), meiu (milium), orz (hordeum), alac (alica), termen păstrat numai în nordul Dunării, dovedind deci continuitatea dacoromână, parâng (panicum), poate şi mălaiu. În legătură cu acestea, spic (spicum), paie (palea), neghină (nigellina). Tot astfel pământ (pavimentum), câmp (campus), arie (area, agru ager, agrum), falce (falx, falcem), moină (moi din mollius, adică pământul fărâmiţat, moale, în opoziţie cu ţelina care e pământul nelucrat). În sfârşit, câteva unelte: jug (jugum), furcă (furca), secere (sicilis, sicilem) şi macedoromânul arat (aratum), în locul plugului carpato-danubian. Caracteristic e faptul că în cele două forme superioare de agricultură, în viticultură şi în grădinărie şi, mai ales, contrar aşteptărilor, în ce priveşte ultima, care e considerată de obicei ca o specialitate a vecinilor slavi, marea majoritate a termenilor e de origine latină. Astfel, pentru viticultură, notăm: vie (vinea), viţă (vitea), poamă (poma); auă, însemnând dialectal strugure cu bob mărunt, iar în macedoromână strugure în general, din uva; must (mustum), vin (vinum), vinaţ (vinaceus), poaşcă, adică vin prost, acru, din posca: înseamnă în latineşte oţet, apoi coardă (corda) şi lăuruscă sau viţă sălbatică (labrusca). Din uneltele întrebuinţate, călcătorul (calcatorium), cada (cada). În sfârşit – în legătură cu vinul: beat (bibitus), beţiv (bibitivus) şi a îmbăta (imbibitare).
În ce priveşte grădinăria, poartă nume latine: ceapa (caepa), aiul sau usturoiul (alium), varza (virida, viridia) sau curechiul (cauliculus), ridichea (radicula), napul (napus), pepenele (pepo, peponem), lăptuca (lactuca), lintea (lens, lentem), aromânul fauă (faba). Tot latin e cuvântul legumă (legumen), care înseamnă nu numai fruct în formă de păstaie şi, în general, zarzavat, dar şi tot ce însoţeşte mămăliga sau pâinea, adică brânza, carnea, peştele, etc. Evoluţia semantică a acestui cuvânt e caracteristică: ea arată partea însemnată pe care au avut-o întotdeauna legumele, în alimentaţia poporului român, de vreme ce s-a ales acest termen pentru a se desemna orice se adaugă, la masă, mămăligii sau pâinii.
Mulţi arbori fructiferi poartă, de asemenea, numiri de origine latină. Mai întâi însuşi cuvântul generic pom (pomum), apoi mărul (melum şi malum), părul (pirus), cireşul (ceresius), în loc de ceraseus din cerasus, prunul (prunus), piersicul (persicus), nucul (nux, nucis), alunul (cf. abellana > aluna), gutuiul (cutoneus) şi cornul (cornus). Unele colective terminate în –et au aceeaşi origine: nucet (nucetum), vechiul nume al mănăstirii Cozia, cornet, adoică pădure de corni – cornetum (cf. numele mănăstirii Cornet, pe valea Oltului), prunet (prunetum), peret (piretum) şi ulmet – ulmetum (cf. Ulmetum, castru în Dacia Pontică). De asemenea, genericul pomet sau pomăt, care derivă din pometum. Luna iunie, când se coc cireşele, a fost numită din această pricină şi cireşar, după cum lunii septembrie i se zice, în unele părţi, şi vinicer, adică luna vinului.
Am insistat asupra termenilor în legătură cu agricultura pentru a arăta în mod limpede caracterul sedentar, legat de pământ, pe care l-au avut strămoşii românilor în cursul Evului Mediu. Dacă ar fi fost nişte păstori „nomazi”, umblând cu turmele prin toată Peninsula Balcanică şi învăţând târziu agricultura de la slavi, aşa cum vor să-i prezinte adversarii – unii interesaţi – ai continuităţii în Dacia Traiană şi unii istorici neinformaţi, o asemenea terminologie agricolă, viticolă, pomicolă, nu s-ar putea explica. Ea este, dimpotrivă, foarte naturală dacă admitem că dacoromanii şi-au văzut înainte de agricultură sub toate formele, plătind însă dijma (cuvântul e slav!) noilor ocupanţi ai ţării.
Alături de această îndeletnicire însemnată care asigura pâinea cea de toate zilele, ei au fost păstori şi crescători de vite. Şi în acest domeniu există un important număr de cuvinte de origine latină. Notăm astfel: oaie – ovis, ovem, miel – agnellus, berbec – vervex, vervecem, arete – aries, arietem, capră – capra, ied – haedus, bou – bos, bovem, vacă – vacca, viţel – vitellus, taur – taurus, cal – caballus, iapă – equa, armăsar – armessarius, ad-missarius, porc – porcus, scroafă – scrofa. În legătură cu creşterea vitelor sunt termenii: turmă – turma, păcurar – pecorarius, păstor – pastor, staul – stabulum, păşune – pastionem, iarbă – herba şi fân – fenum. Din laptele – lac, lactem, muls – mulgere, strecurat – stercorare şi fiert – fervere, se pregăteşte, cu ajutorul chiagului – coag(u)lum, caşul – caseum. Unt – unctum, corastră sau colastră – colastra, colostra, frupt – fructus sunt, iarăşi, termeni de origine latină.
Şi în apicultură, termenii fundamentali au aceeaşi origine: albină – albina, miere – mele din mel, ceară – cera, fagure – favulus din favus şi păstura – pastura.
În domeniul militar, s-au păstrat cuvintele oaste al cărui etimon a însemnat, la început, duşman, străin, adversar, apoi cetate din civitas, spată – spatha, arcul – arcus şi săgeata – sagitta, fuşti – fustis, un fel de suliţă (de aici, fustaşii din vechea armată română), coiful – cofea, ghioagă – clova, clava şi măciucă – matteuca.
În domeniul organizării sociale şi al vieţii de stat, termenii de origine latină sunt mai puţin numeroşi. Avem, în primul rând, pe domn din dominus, după aceea jude şi judec care au, în primele documente româneşti, înţelesul, cel dintâi, de stăpân al rumânilor, cel de al doilea, de om liber, şi derivă ambele din judex, apoi rumân şi vecin, întrebuinţate amândouă pentru a desemna pe ţăranii neliberi. Rumân, care e, în acelaşi timp, şi numele etnic al poporului român, derivă de la romanus, vecin din vecinus, vicinus, adică megiaş, vecin cu proprietatea. Cum a ajuns numele etnic să capete accepţiunea pe care o întâlnim în mii de documente interne româneşti, este o problemă de cea mai mare însemnătate pentru istoria poporului român în evul mediu timpuriu.
În ce priveşte religia există o terminologie foarte bogată de origine latină.
Elementele latine formează baza limbii române şi-i dau, împreună cu morfologia şi sintaxa, caracterul de limbă romanică. Tot romanii au dat şi numele poporului român. Rumân – forma român este mai nouă, din timpurile moderne – derivă direct din numele foştilor stăpânitori ai Daciei. El este numele general şi cel mai vechi al poporului român. Străinii – slavii şi germanii şi, după ei, şi turcii – i-au numit pe români vlahi (vlasi, ulaghi, olahi). Românii înşişi s-au numit unii pe alţii – luându-se după unităţile geografice – şi munteni, moldoveni, olteni, ardeleni, bănăţeni, etc. Însă, numele generic al poporului, cel care cuprinde pe toţi cei de o limbă, a fost şi rămâne numele vechi de rumân sau român. Probabil că tot de la romani s-a moştenit şi spiritul politic, acel spirit politic care a îngăduit românilor să păstreze neîntrerupt, de la întemeiere până astăzi, fiinţa statului şi care explică realizarea statului naţional unitar în răstimpul 1821-1918[3].
3. Continuitatea dacoromanilor în ţinutul carpato-danubian
Continuitatea dacoromanilor în ţinutul carpato-danubian e tot atât de normală ca şi continuitatea galoromanilor în Galia şi a iberoromanilor în Spania.
Imensa majoritate a locuitorilor Daciei – susţin adversarii continuităţii: R. Roesler, P. Hunfalvy, Tamás şi chiar unii cercetători mai noi – a părăsit ţara la porunca lui Aurelian şi a trecut peste Dunăre. Foarte puţinii care vor fi rămas pe malul stâng au dispărut şi ei cu vremea în mijlocul năvălitorilor. Aşa încât, atunci când au venit ungurii şi au luat în stăpânire Transilvania, ei n-au găsit acolo pe români. Aceştia au venit la nord de Carpaţi – pretind aceiaşi adversari ai continuităţii – abia pe la finele secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea, când încep a fi pomeniţi prin documente. Aşadar, românii nu pot invoca argumentul vechimii sau priorităţii, întrucât ei s-au aşezat în Transilvania în urma ungurilor, fiind toleraţi de aceştia. Acesta este raţionamentul adversarilor continuităţii. Pentru a-i da o aparenţă de dreptate, ei aduc mărturia unui istoric vechi, biograf al lui Aurelian, cunoscut sub numele de Flavius Vopiscus care, relatând, după mai bine de un secol, părăsirea Daciei, spune următoarele: „Văzând Illyricul devastat şi Moesia pierdută, (Aurelian) a părăsit provincia întemeiată de Traian peste Dunăre, Dacia, desperând de a o mai putea menţine şi a retras din ea armata şi pe provinciali. Oamenii luaţi de acolo i-a aşezat în Moesia, şi a numit (noua provincie) Dacia sa (adică Aureliană!) care acum desparte cele două Moesii”. Iată – spun adversarii continuităţii românilor în Dacia Traiană – dovada istorică a părăsirii ei de către populaţia romană!
Observăm, din capul locului, o contrazicere: citatul lui Flavius Vopiscus începe prin afirmarea: „văzând Illyricul devastat şi Moesia pierdută”, pentru ca îndată după aceea să continue că Aurelian a părăsit Dacia şi a mutat pe locuitori în Moesia. Dar cu un rând mai sus, spusese că însăşi Moesia era pierdută. În cazul acesta, ce rost mai avea să mute pe locuitori aici? Din moment ce şi Dacia şi Moesia erau pierdute, erau mereu prădate, ce câştigau „provincialii” să fie trecuţi dintr-o ţară în alta? Chiar prima frază a autorului antic arată lipsa lui de judecată. Pe de altă parte, obiectivitatea lui apare foarte problematică atunci când aflăm că el scrie viaţa lui Aurelian, luându-se după cărţile în care însuşi acest împărat pusese să se treacă, zi cu zi, faptele sale. Prin urmare, numitul Flavius Vopiscus şi-a alcătuit biografia sa după un izvor oficial în care evenimentele erau prezentate evident într-o lumină favorabilă împăratului. Putea acest jurnal oficial să recunoască părăsirea a o sumă de provinciali în mâinile goţilor? Foarte greu, fără a ştirbi din prestigiul împăratului din ordinul căruia se scria jurnalul! De aceea menţiunea expresă că ei au fost trecuţi pe malul drept al Dunării, întemeindu-se o nouă provincie cu nume asemănător celei vechi. Şi totuşi, un alt biograf imperial, relatând viaţa lui Hadrian, succesorul lui Traian, spune că acesta a fost împiedicat de către prieteni să părăsească provincia câştigată pentru imperiu de predecesorul său, deoarece, în cazul acesta, ar fi rămas în mâinile barbarilor „mulţi cetăţeni romani”. Şi aceasta când? Numai la un deceniu după cucerirea Daciei, aşadar, când numărul coloniştilor nu putea fi foarte mare şi când romanizarea dacilor nu avusese încă loc. câţi trebuiau să rămână acum, după mai bine de un secol şi jumătate de viaţă romană? De aceea, e perfect explicabilă menţiunea expresă – dar greşită – a lui Flavius Vopiscus că locuitorii Daciei Traiane au fost mutaţi dincolo de Dunăre.
Dar să admitem, prin absurd, că într-adevăr au fost mutaţi. Nu apare cu totul extraordinar faptul că această deplasare a unei mase uriaşe de oameni – socotind numai cinci locuitori pe kilometrul pătrat şi tot trebuiau să fie vreun milion de suflete – n-a lăsat nici o urmă, dar absolut nici una, în monumentele şi inscripţiile din Moesia? Că nu găsim nici o inscripţie de la vreun cetăţean de aceştia mutaţi? Că nu-şi exprimă nimeni recunoştinţa faţă de împărat prin dedicaţii săpate în piatră, aşa cum am întâlnit atâtea în Dacia Traiană? Foarte curioasă această tăcere unanimă, dacă am admite strămutarea întregii populaţii. Foarte naturală, dimpotrivă, dacă n-au trecut dincolo de Dunăre decât trupele, funcţionarii şi păturile bogate ale populaţiei.
Părerea noastră este că n-au trecut decât aceştia. Aşa era şi normal, de altfel. Istoria ne arată că în toate timpurile şi la toate popoarele, mulţimea, aceea legată prin îndeletnicirile ei de pământul care o hrăneşte, mulţimea nu fuge. N-au fugit nici galoromanii în faţa francilor, n-au fugit nici italienii în faţa goţilor şi apoi a longobarzilor, n-au fugit nici, mai târziu, sârbii, grecii, bulgarii, albanezii şi muntenegrenii în faţa turcilor. N-au fugit nici românii în faţa tătarilor, aşadar, nici strămoşii dacoromani în faţa goţilor. S-au retras, desigur, în locuri mai ferite, prin păduri, prin văi ascunse, dar de plecat, n-au plecat. Unde erau să se ducă de altfel plugarii, păstorii, micii meşteşugari, orăşenii fără avere din Dacia Traiană? Peste Dunăre, în Moesia? Nu aveau certitudinea liniştii, găseau un pământ mai sărac şi, în plus, pe perceptorul roman. Ceea ce, în epoca ultimă a imperiului, însemna foarte mult. Nu-i de mirare, deci, când găsim la scriitorul antic Salvianus următorul pasaj caracteristic: „Într-un glas se roagă ţăranii romani să-i lase a trăi cu barbarii… şi apoi să ne mirăm că nu pot fi învinşi goţii, când sătenii sunt mai bucuroşi să fie cu ei, decât cu noi”. De altfel, chiar armata care trebuia să-i apere de barbari implica asemenea sarcini şi asemenea obligaţii pentru locuitorii provinciilor ameninţate, încât aceşti locuitori preferau „o năvălire a barbarilor, unei staţionări în mijlocul lor a armatei imperiale„. Ne-o spune lămurit scriitorul Ioanes Lydus, referindu-se la epoca mai târzie a lui Justinian. Dar dacă toate acestea sunt adevărate – şi adăugăm că n-avem nici un motiv să punem la îndoială afirmaţiile scriitorilor amintiţi mai sus – , atunci pentru ce ar fi plecat provincialii in Dacia care fusese dată goţilor în calitate de federaţi, adică de aliaţi? De altfel scriitorul Iordanes, originar din Moesia şi bun cunoscător al împrejurărilor de la Dunărea de Jos, referindu-se la părăsirea Daciei, spune că împăratul Aurelian a retras „legiunile”, fără a aminti ceva de ceilalţi locuitori.
Bunul simţ arată că o asemenea mutare în masă a populaţiei din stânga Dunării a fost o imposibilitate. Dacii – romanizaţi acum – au continuat să are şi să semene, să crească vite, să cultive viţa de vie, să scoată sare şi aur, aramă şi păcură din pământ, să pescuiască şi să-şi facă singuri uneltele şi armele necesare, aşa cum făcuseră şi mai înainte, în epocile când dominau sciţii, apoi celţii, şi la urmă romanii. Goţii nu erau doar nici prima, nici ultima stăpânire străină pe care au suportat-o autohtonii pământului carpato-danubian. Şi în nici un caz, nu erau mai cumpliţi decât hunii, nici decât tătarii. Alături de dacii romanizaţi, au rămas, ducând viaţa acestora, şi urmaşii veteranilor aşezaţi pe pământul roditor al Daciei, precum şi atâţia dintre orăşenii săraci care avuseseră destul timp de pe la 230 înainte – să se înveţe cu barbarii şi cu noile condiţii de trai. A rămas astfel întreaga populaţie cu limba ei romanică şi cu numele de romani, la care a ţinut îndeosebi. Suntem singurii dintre popoarele romanice – abstracţie făcând de fragmentul etnic, redus la număr, al romanşilor – care păstrăm numele stăpânitorilor de odinioară. Francezii s-au numit astfel de la neamul germanic al francilor; spaniolii şi italienii au luat numele ţării respective; portughezii pe acela al primei lor capitale (Portocale, Portucale, din vechiul Portus Cale, azi Porto); numai românii au păstrat numele cel vechi. Poate tocmai unde au fost înconjuraţi din toate părţile de neromanici – germani, slavi, asiatici – de aceea au ţinut mai mult la acest nume care amintea originea lor diferită.
Să trecem acum la examinarea urmărilor părăsirii Daciei, ordonată de Aurelian. Sub domnia primilor lui succesori şi în special în vremea tetrarhiei, apărarea Dunării a fost reorganizată în întregime de către Galerius şi Diocleţian. În timpul domniei lui Constantin, oraşul Tropaeum Traiani a fost relădit din ruine, fortăreţele de pe Dunăre restaurate şi puse în stare de funcţionare, s-au restabilit capetele de pod de pe malul stâng. În dreptul cetăţii Transmarisca, actuala Turtucaia, s-a înălţat, de cealaltă parte a Dunării, cetatea Constantiana Daphne. Influenţa romană, susţinută de victoriile împăratului, i-a adus pe goţii şi pe sarmaţii care ocupau pe atunci Banatul şi Valahia actuală într-o stare de supunere atât de mare, încât întemeietorul Constantinopolului se putea mândri cu faptul că a cucerit Dacia pentru a doua oară, reactualizând izbânda lui Traian. Putem avea încredere în mărturia nepotului său, Iulian, care, categoric, nu a fost părtinitor. Geografic, regiunile de pe malul stâng al Dunării se numeau, în secolul al IV-lea şi chiar în al V-lea, Gotia, nume care s-a atribuit apoi Crimeei, ultimul loc de refugiu al goţilor pontici; malul drept, zona de apărare romană, era pe vremea aceea o Ripa Gotica. Relaţiile lor cu imperiul erau însă frecvente şi strânse; pătrunderea creştinismului o dovedeşte cu prisosinţă.
Migraţiile au continuat; în anul 334, în urma unei revolte sociale în regiunea sarmată, argaraganţii învinşi trec Dunărea în număr de 300.000 şi primesc, printr-un ordin al împăratului Constantin, posesiuni în Macedonia, în Tracia şi în Dobrogea. În 358, împăratul Constanţiu a condus o serie de operaţiuni militare în Banat împotriva sarmaţilor limiganţi, distrugându-le două triburi. În cinstea acestei expediţii s-a înălţat fortăreaţa romană de la Constantia, care încă mai exista în secolul al V-lea, pe malul stâng, în dreptul gurii de vărsare a Moravei. Afirmaţia că după părăsirea Daciei, în 271, s-a întrerupt orice contact între Dacia Traiană, lăsată pe mâna goţilor, şi Daciile Aureliene din Balcani este absolut contrară realităţii istorice, chiar şi pentru perioada dinainte de trecerea în masă a goţilor, goniţi de alţi năvălitori, peste teritoriile imperiului.
Tezaurele monetare sunt şi ele o dovadă a continuităţii populaţiei dacoromâne. S-au descoperit, într-adevăr, pe teritoriul vechii Dacii, în mai mult de 160 de localităţi, tezaure cuprinzând monede din secolele III-V d. Hr. Dintre acestea există o serie întreagă care dovedesc că posesorii lor începuseră să tezaurizeze în timpul Daciei române şi au continuat şi după retragerea legiunilor; ele au aparţinut, deci, dacoromanilor rămaşi pe loc. Trebuie subliniat faptul că majoritatea monedelor, de la finele secolului al III-lea şi din secolul al IV-lea, descoperite în Dacia sunt de bronz, deci monedă măruntă, întrebuinţată de marea masă a populaţiei, de cei cu venituri modeste.
Şi studiul limbii române ne dă mărturii concludente ale continuităţii populaţiei dacoromâne în spaţiul carpato-danubian. Cităm astfel, din lexic, cuvântul păcură, care derivă in latinul picula. Acest cuvânt, care nu există în celelalte limbi romanice, nu s-a putut forma şi păstra decât în stânga Dunării, unde păcura e cunoscută şi exploatată din vremi îndepărtate, iar nu în dreapta ei, unde nici romanii, nici popoarele evului mediu n-au avut asemenea exploatări. Trebuie să adăugăm că, în popor, termenul păcură înseamnă atât petrolul brut, aşa cum curge el din unele izvoare, la faţa pământului, cât şi produsul îngroşat, negru, închis „ca păcura”, obţinut mai înainte prin încălzire puternică, acum prin distilare, şi care serveşte la unsul osiilor. Topicele Păcura, Valea Păcurii, Păcurile, Păcuricea, răspândite atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, se referă la primul înţeles, pe când Păcureţi poate fi în legătură şi cu cel de al doilea. Şi în Transilvania există topicul Păcureni, desemnând un sat la nord de Târgu Mureş şi la distanţă de vreo 35 de kilometri de Sărmaş şi Sărmăşel, unde s-a găsit gaz metan. Primul document scris care atestă păcura în ţinuturile româneşti este din 1440, octombrie 4, când voievozii Iliaş şi Ştefan întăresc mănăstirii Bistriţa satul Lucăceştii pe Tazlăul cel Sărat, „mai drept Păcură” (ΒЬ ПРАВ ЖЕ ПЬКУРЖ). După doi ani, la 16 decembrie 1442, se aminteşte tot acolo „fântâna cea neagră a păcurii” (КРЬНИЦА ЧОРНА ПЬКУРЬИ). În Ţara Românească, cea mai veche menţiune documentară cunoscută până acum este din 22 noiembrie 1517 când, arătându-se hotarnica satului Secăreni, azi Ţintea, din judeţul Prahova – se citează ca puncte de reper „peste dâmb, la Păcuri” şi apoi „de la Păcuri în sus, pe drumul săpat”. Într-o altă hotarnică, din 20 august 1562, privitoare la moşia moşnenilor din Chiojd, judeţul Săcuieni, unul din punctele de reper este „până la obârşia Păcuriţei”.
Interesant de relevat e faptul că textele slave ale documentelor întrebuinţează cuvântul românesc „păcură”, deoarece nici malo-ruşii (ucrainenii), nici slavii din Balcani n-aveau un termen propriu al lor pentru acest produs, el neexploatându-se în ţările lor. Originea latină a cuvântului păcură şi continua exploatare a acestui produs exclusiv în ţinutul carpatic – în Balcani n-a existat -, exploatare atestată documentar în prima jumătate a secolului al XV-lea, duc, cu necesitate, la concluzia continuităţii populaţiei romanice în ţinutul amintit.
La aceeaşi concluzie duc şi hărţile Atlasului lingvistic român; ele arată prezenţa unor termeni de origine latină ca, de pildă, nea, pedestru, june, numai în părţile de apus ale Transilvaniei, din Maramureş şi Crişana până în Banat, lipsind – în restul ţinutului – carpato-danubian. Ceea ce n-ar fi cu putinţă dacă străromânii ar fi venit din Peninsula Balcanică. Faptul a fost relevat şi subliniat atât de lingviştii români Sextil Puşcariu şi Emil Petrovici, cât şi de cei străini. Unul dintre aceştia din urmă, romanistul K. Jaberg, arată că hărţile Atlasului citat „vorbesc o limbă limpede: cum era să se păstreze elementele latine deosebit de bine în nord-vestul actualei Românii, dacă românii ar fi venit din Moesia?” Iar alt romanist de frunte, Ernst Gamillschleg, precizează, tot pe temeiul hărţilor amintite, că unul din ţinuturile de formare ale poporului român a fost tocmai regiunea Munţilor Apuseni, de unde izvorăsc cele trei Crişuri cu nume atât de caracteristic romanic.
O deosebită importanţă sub raportul toponimic prezintă şi troian, numele popular dat valurilor de pământ de către români în evul mediu; îl amintim pentru întâoa oară în documentul din 1392 ianuarie 8, prin care voievodul Mircea cel Bătrân dăruieşte mănăstirii Cozia, între altele, „satul numit Hinateştii cu tot hotarul până la troian şi până la apa Râmnicului”; acest toponimic revine apoi în diferite părţi ale Ţării Româneşti. Se credea, de către lingvişti, că această formă troian – redând numele împăratului Traian, mare constructor de valuri – implică un intermediar slav, deci că numele împăratului nu s-a transmis direct românilor de la dacoromani, ci prin mijlocirea slavilor. Iată, însă, că în senzaţionale inscripţie latină privitoare la sfârşitul tragic al lui Decebal, inscripţie amintită mai înainte, numele împăratului Traian apare sub forma „Troianus” („a divo Troiano”), ceea ce lămureşte perfect forma românească prin transmitere directă – fără a mai fi nevoie de un intermediar slav.
„Blaci” sau români nu sunt amintiţi de notarul anonim numai în Transilvania, ci şi în Panonia, adică în câmpia Dunării şi a Tisei. El arată că, pe când ungurii se aflau încă la nord de Carpaţi, în ţara rutenilor, au fost îndemnaţi de „ducii” acestora să treacă munţii şi să coboare în Panonia, ţară foarte bună, udată de ape bogate în peşte şi pe care o „locuiau slavii, bulgarii şi românii”. Românii sunt amintiţi, în sfârşit, în legătură cu „ducele” Glad ce stăpânea în Banatul timişan; acest duce, în lupta pe care o dă cu ungurii, este ajutat şi de cumani şi de bulgari şi de „blaci”.
4. Asimilarea slavilor la nordul Dunării
Dintre toate neamurile câte şi-au exercitat dominaţia temporară în Dacia, după retragerea legiunilor române, slavii sunt aceia care au avut mai multă însemnătate. Ei joacă în ţinuturile dunărene rolul pe care l-au jucat în apus neamurile germanice. Se ştie, într-adevăr, că popoarele romanice de astăzi au rezultat in amestecul locuitorilor de limbă latină din imperiu cu neamurile migratoare care s-au aşezat în ţările respective. Francezii provin din amestecul galoromanilor cu francii, neam germanic, pe care l-au asimilat. În Italia, s-au aşezat longobarzii, iar în Spania vizigoţii, iarăşi germanici; la noi, slavii, pe care, de asemenea, i-am asimilat. Reprezentăm, prin aceasta, o nuanţă aparte, caracteristică, precum şi o civilizaţie şi o cultură deosebită în mijlocul marii familii romanice. Istoricul şi slavistul Ion Bogdan, precum şi romanistul Ovid Densuşianu au susţinut că poporul român apare complet constituit numai după amestecul cu slavii. Această afirmaţie trebuie înţeleasă – credem noi – în sensul că poporul român şi-a căpătat caracteristicile sale etnice complete numai după ce elementului esenţial, dacoromanic, constituind temeiul, s-a adăugat elementul slav. Sub raportul limbii, de exemplu, unul din cei mai buni cunoscători, acelaşi romanist Ovid Densuşianu spune că influenţa slavă „a fost mult mai intensă şi mai variată decât aceea germanică asupra limbii italiene sau franceze.
Grupuri răzleţe de slavi se poate să se fi aşezat în cuprinsul Daciei şi înainte de secolul al VI-lea. În număr mare, ei nu vin, însă, decât începând din a doua jumătate a acestui secol. O bună parte a lor trece în Peninsula Balcanică până spre miazăzi, în Grecia, şi până la ţărmul Adriaticii, şi se aşează peste populaţia romanică din aceste părţi.
Jireček a arătat deja că, pe măsură ce peninsula se umplea de slavi care înaintau spre Marea Egee şi spre Adriatica, Dacia se golea de triburile care, în secolul al VI-lea, o ocupau aproape în întregime, iar elementele rămase la nordul Dunării erau asimilate de populaţia românească. Presupunerea aceasta era cu atât mai verosimilă cu cât populaţia romană rămasă în Dacia primea aproape continuu întăriri, fie prin captivii luaţi de slavi şi de avari, fie prin neîndoielnica emigraţie a populaţiei române din Balcani, împinsă spre nord în urma stabilirii triburilor slave peste Dunăre. Istoricul român Radu Rosetti a mers până acolo încât a explicat formarea poporului român numai prin amestecul dintre slavii care ocupau regiunile dunărene cu prizonierii aparţinând populaţiei romanizate, aduşi de ei din Peninsula Balcanică. Ipoteza aceasta a fost considerată, pe drept cuvânt, prea simplistă. În realitate, este vorba de trei straturi etnice succesive:
I – coloniştii romanizaţi rămaşi în Dacia după retragerea legiunilor, al căror număr este, evident, imposibil de precizat;
II – prizonierii aduşi de dincolo de Dunăre de către războinicii germanici, huni, avari sau slavi;
III – populaţia romanizată din spaţiul balcanic, în special locuitorii celor două Dacii Aureliene, care trebuie să fi trecut Dunărea spre a fugi din calea slavilor care se instalau în Bulgaria, pe de o parte, împingându-i spre Tesalia şi Epir pe cei ce vor deveni vlahii din Pind, iar, pe de altă parte, ocupau regiunile din fosta Iugoslavie. Tradiţia istorică a slavilor consemnează această invazie sau, mai degrabă, această revenire. În Cronica zisă a lui Nestor, scrisă la Kiev pe la anul 1100, se afirmă clar că, înainte de năvălirea ungurilor, în ultimii ani ai veacului al IX-lea, vlahii îi învinseseră pe slavii din Panonia şi din regiunile învecinate.
Acesta nu trebuie să fi fost, de altfel, ultimul dintre schimburile de populaţie din ţinuturile dunărene. O migraţiune în sens invers e firesc să se fi produs şi ca urmare a năvălirii ungurilor. Geograful anonim care făcea la începutul veacului al XIV-lea o descriere a Europei răsăritene, spre a servi ca ghid în expediţiile regilor angevini ai Siciliei şi pentru proiectele de cruciadă ale lui Carol de Valois, menţionează în Peninsula Balcanică, „între Macedonia, Ahaia şi Salonic”, prezenţa marelui popor al vlahilor, care fuseseră odinioară păstorii romanilor şi pe care ungurii îi izgoniseră de pe păşunile lor. Deci n-ar fi de mirare ca sosirea maghiarilor şi năvălirile lor din prima jumătate a secolului al X-lea să fi determinat, într-adevăr, un reflux al romanicilor din Panonia şi din Dacia spre sud, fapt ce ar explica numărul oricum considerabil de „vlahi” din Peninsula Balcanică în ultimele veacuri ale evului mediu. Mişcările acestea ample de populaţie sunt departe de a constitui un fenomen specific pentru istoria românilor. Studiindu-se evoluţia sârbo-croatei, s-a ajuns la concluzia că s-au produs două deplasări, în sensuri opuse, ale elementelor etnice reprezentând nuanţele dialectale ale idiomului vorbit de iugoslavi. După expansiunea iniţială a triburilor slave în Balcani, sub presiunea năvălirii turcilor a urmat, începând cu secolul al XV-lea, un reflux tot mai pronunţat de la sud spre nord şi nord-vest, care a lăsat urme evidente în evoluţia lingvistică. O anume instabilitate teritorială, mişcări „metanastasice” sau schimbări ale aşezărilor primitive, iată ce a caracterizat dintotdeauna demografia medievală din această parte a Europei.
Nu a existat niciodată o separare totală, o „cezură definitivă” între cele două maluri ale fluviului. Este evident – iar faptul poate fi şi mai bine înţeles dacă se cercetează argumentele de ordin filologic şi lingvistic – că poporul român nu s-a format numai în Dacia, din colonişti lăsaţi aici de Aurelian, amestecaţi cu slavii. Este clar că a fost necesar ca ei să primească un sprijin din partea elementelor romanizate din Peninsula Balcanică, care s-au putut dezvolta într-un mediu mai favorabil păstrării latinităţii.
Este însă absolut inexact să presupunem că teritoriul ocupat actualmente de români a fost părăsit în întregime de către strămoşii lor şi că nu a mai existat nici un contact între provinciile invadate de barbari şi cele apărate de către Imperiul Roman. Din punct de vedere istoric, faptul acesta a fost stabilit în mod indiscutabil: în secolele al IV-lea, al V-lea, al VI-lea, al VII-lea şi al IX-lea, populaţii numeroase au traversat Dunărea, de la sud la nord şi de la nord la sud. Acest contact permanent, acest schimb continuu în cadrul căruia evacuarea dictată de Aurelian nu este decât un episod, a generat unitatea poporului român şi a limbii sale, precum şi poziţia sa geografică actuală.
La nord de Dunăre, procesul etnic s-a desfăşurat în sens invers celui din sudul fluviului: slavii au fost cei care au dispărut, topindu-se, treptat-treptat, în masa dacoromană. Acest fapt este o dovadă a vitalităţii dacoromanilor: nu numai că au putut ă reziste, sute de ani, la adăpostul întinselor păduri, năvălirilor, dar au fost în stare să asimileze ei pe cei mai numeroşi dintre năvălitori, pe slavi. În schimb, şi slavii au lăsat dacoromanilor o însemnată moştenire: ea se constată în toponimie, în onomastică şi, în general, în limbă. Dintre râuri, Bistriţa (râul repede), Dâmboviţa (râul stejarilor), Ialomiţa (în vechime Ialovniţa, adică râul ţinutului pustiu, nelucrat: Bărăganul), Târnava (râul spinilor), Crasna (râul frumos), Putna (râul cu drum), Milcovul, Teleajenul, Neajlovul şi multe altele poartă nume slave. Dintre munţi, numai în şirul Făgăraşului găsim peste zece vârfuri cu nume slav, între care şi Negoiul. Ca nume de oraşe, cităm Craiova (reşedinţa craiului), Râmnicul (râu sau iaz cu peşte), Târgovişte (locul târgului), Slatina (apă sărată), Zlatna (locul aurului); ca nume de sate, cele terminate în –iţa, de exemplu: Topliţa, Topolniţa, Verbiţa, în –ov sau –ova, ca Dranov, Nanov, Roznov, Snagov, Dadilov, apoi Cucova, Rahova etc.
Şi onomastica arată o însemnată influenţă slavă. Astfel Radu (veselul, bucurosul), Dan (dăruitul), Vlad (stăpânitorul), Pârvu (cel dintâi), Dobre (bunul), apoi Dragomir, Tihomir (tatăl lui Basarab Întemeietorul), Dobromir, Vladislav sau Vlaicu, Dragoslav.
Dacă cercetăm limba română şi facem o numărătoare a cuvintelor, atunci constatăm că aproximativ o şesime din ele (exact 16,41 %) sunt de origine slavă. Trebuie să observăm, însă, că multe din aceste cuvinte slave se întrebuinţează foarte rar şi că ele n-au format familii de cuvinte, pe când acelea de origine latină revin tot mereu, sunt necontenit întrebuinţate în graiul zilnic şi au familii foarte bogate. Apoi morfologia şi sintaxa limbii române sunt latine, ceea ce e, de asemenea, determinant pentru caracterul acestei limbi.
Găsim cuvinte slave în diverse domenii ale activităţii şi simţirii omeneşti. În agricultură şi în creşterea vitelor ele sunt mai puţin numeroase; numai o singură cereală are nume slav: ovăzul, iar dintre animalele domestice: bivolul, cocoşul, gâsca. În schimb însă, în ce priveşte animalele sălbatice şi soiurile de peşti, numirile slave sunt numeroase. O serie dintre cuvintele care arată însuşirile şi defectele fizice sau morale ale omului au aceeaşi origine. De pildă, pentru cele dintâi: blajin, destoinic, drag, dârz, iubit, sfânt, vrednic, zdravăn; pentru cele de al doilea: cârn, gângav, gârbov, lacom, nătâng, năuc, netrebnic, prost, ştirb, vinovat.
În ce priveşte societatea, adică clasele sociale şi organizarea de stat, sunt de origine slavă următorii termeni: boier, care înseamnă cel de frunte, nobilul, stăpân, jupân, care la slavi însemna conducătorul unei „jupe”, adică al unei organizaţii teritoriale cuprinzând mai multe familii, şi rob, adică sclav. Apoi cneaz, care la vechii slavi avea înţelesul de „principe”, şi voievod, care însemna „conducător de armată”; la români, acest titlu s-a dat capului statului.
În domeniul religios, s-au împrumutat o serie de termeni privind, însă, nu atât credinţa însăşi, cât mai ales cultul şi organizarea ierarhică. Astfel, sunt cuvintele: utrenie, vecernie, maslu, a blagoslovi, vlădică, stareţ, rai, iad.
În organizarea militară, românii au luat de la slavi numele cetei, al pâlcului, al gloatei şi al străjii. Tot de la ei sunt şi unii termeni privind armamentul: sabia, suliţa, praştia, toporul, precum şi steagul. Soldatul slav – voinicul (de la voi – război) – a căpătat la români, cu vremea, înţelesul de om puternic, zdravăn, pe care-l are astăzi.
În sfârşit, de origine slavă sunt şi numele a o serie de dregători domneşti precum vornic, postelnic, stolnic, ceaşnic, ispravnic.
Această mulţime de cuvinte slave n-a intrat deodată, în aceeaşi epocă, în limba română, ci pe rând, începând din veacul al VI-lea. O parte însemnată, cea mai însemnată, a intrat pe timpul conlocuirii cu slavii în Dacia, până ce aceştia au fost asimilaţi, adică în secolele VI-X. Căci asimilarea completă a slavilor de către strămoşii românilor a durat câteva secole, s-a făcut pe încetul; când au venit ungurii, procesul era încă în curs. O altă parte, în legătură cu biserica, a fost primită după creştinarea slavilor mai precis a bulgarilor, aşadar de la finele secolului al IX-lea înainte. O a treia serie de cuvinte, în legătură cu organizarea de stat, cu dregătoriile, a intrat odată cu întemeierea primelor alcătuiri politice româneşti mai însemnate, prin urmare, începând cu secolul al XIII-lea. În sfârşit, sunt o serie de cuvinte slave care au fost împrumutate şi mai târziu, în epoca modernă, de la poloni, de la ruteni şi de la ruşi.
5. Identitatea dintre română şi aromână
„Identitate” este, poate, un termen care nu oglindeşte exact realitatea, dar există, incontestabil, analogii atât de mari între cele două dialecte principale ale limbii române, încât este imposibil să nu admitem originea lor comună sau să nu presupunem o arie comună de formare şi de dezvoltare, în prima fază. Analogiile şi apropierile ce s-au putut stabili, cu ajutorul lingvisticii moderne, între română şi limbile altor popoare balcanice – mai ales albaneza – constituie unul dintre principalele argumente în favoarea imigrării românilor din Peninsula Balcanică la nordul Dunării.
Graiul romanic din provinciile orientale ale imperiului s-a dezvoltat în condiţii cu totul diferite de cele ale romanităţii occidentale.
Nu este deloc nevoie să presupunem, pentru a explica formarea limbii române, că a existat un „leagăn” al ei, limitat la un spaţiu geografic restrâns, cum a fost Latium – ul pentru limba latină. Examinând paralel sensul termenilor proveniţi din latină în dacoromână şi aromână, rezultă că, dimpotrivă, e vorba de o arie foarte întinsă: h’ ic şi căstân (ficus şi castanus), cuvintele care denumesc în aromână smochinul şi castanul, apar în regiunile meridionale ale Peninsulei Balcanice, în timp ce denumiri de substanţe minerale ca aur şi păcură din dacoromână (aurum şi picula) pot fi localizate în bazinul Carpaţilor. La fel şi bour (bubalus), animal care figurează pe stema principatului Moldovei. Lună, cu sensul de „lună a anului”, cuvânt păstrat în daco-română, este atestat încă din inscripţiile din Dacia Traiană, iar latinescul terminus – „capăt” sau „hotar” – a dat în română ţărm – „mal”, sens fără îndoială atribuit în urma părăsirii Daciei şi a altor vicisitudini istorice malurilor Dunării, care marcau şi hotarul imperiului. Dacă dacoromâna şi aromâna s-au format şi s-au dezvoltat în aceeaşi regiune geografică – ceea ce pare a fi un lucru foarte sigur -, această regiune trebuie categoric să fi cuprins ţinuturi situate atât la nordul cât şi la sudul Dunării, înglobând în acelaşi timp Carpaţii şi Balcanii.
Studierea atentă a Atlasului lingvistic român a scos la iveală, începând cu lucrările lui Gamillscheg, alte particularităţi, care fac posibilă confruntarea datelor lingvistice cu cele arheologice sau istorice. E de ajuns să comparăm cele trei hărţi reproduse în cartea lui Puşcariu: harta colonizării române în Dacia, reconstituită de Daicoviciu, unde se vede că centrele urbane întemeiate de Roma sunt grupate în Oltenia, Banat şi vestul Transilvaniei, iar în răsăritul acesteia şi în Valahia dunăreană nu existau decât câteva avanposturi; harta localităţilor transilvănene al căror nume se termină în –eşti, ceea ce le conferă certificat de vechime, după Petrovici, şi care se suprapun, majoritatea, peste zona de colonizare romană; în sfârşit, aria geografică de răspândire a unor cuvinte din limba populară, de provenienţă latină foarte veche: nea (nivis), aiu (alium), păcurar (pecorarius), pedestru (pedester) – cu sensul franţuzescului piêtre „biet, prăpădit”, sâmţ (sanctus), menţinute toate, cu neînsemnate excepţii, în Oltenia, Banat şi vestul Transilvaniei. Zona aceasta, de altfel, constituie o prelungire firească a celei din nordul Serbiei, cuprinsă între Valea Timocului şi Valea Moravei, înconjurată de graiurile sârb şi bulgar, zonă unde, în urma cercetărilor lui Van Wick, s-a stabilit existenţa urmelor clare ale unei limbi romanice dispărute în prezent. Imaginea continuităţii dacoromâne şi a legăturilor transdanubiene reiese, din aceste date, în mod mai pregnant decât ar fi putut-o realiza cele mai categorice mărturii istorice. „Dacă românii din România de astăzi ar fi venit în evul mediu din Peninsula Balcanică – spune Puşcariu – , după cum pretind unii, cum ar fi putut ei aduce aceste cuvinte de origine latină (dintre care unele nu există în sudul Dunării) şi cum e posibil ca, din întâmplare, ei să se fi stabilit tocmai în ţinuturile unde populaţia romană fusese mai densă?”
Pe de altă parte, reiese la fel de clar faptul că unele cuvinte cu semnificaţie analogă importate din sudul peninsulei, din greacă, din albaneză sau din limbile iugoslave, s-au răspândit în sudul şi estul teritoriului românesc, dar nu au reuşit să pătrundă în zona vestică şi nordică. Se spune zăpadă în Muntenia în loc de nea, cioban în loc de păcurar, zeamă (ζέμα) de varză în loc de moare care continuă latinescul muria: „În expansiunea lor de la sud spre nord, spune Puşcariu, toate aceste cuvinte s-au izbit de un zid puternic, dincolo de care se păstrează cuvinte de origine latină sau chiar prelatină. Cei ce păstrează aceste elemente vechi nu pot fi decât urmaşii romanilor şi ai dacilor romanizaţi, care au continuat să trăiască în Dacia după părăsirea oficială a provinciei, în timpul domniei lui Aurelian, adică strămoşii dacoromânilor de astăzi„. Şi este la fel de util să ne amintim că, încă din epoca romană, supravegherea Dunării de Jos şi a regiunilor vecine cu Valahia răsăriteană şi actuala Moldovă de Jos era încredinţată nu guvernatorului Daciei, ci guvernatorului Moesiei Inferior. Se conturează deja două sfere de influenţă şi de civilizaţie pe teritoriul românesc: una în jurul masivului vestic al Carpaţilor, păstrând amprenta de neşters a latinităţii care a reuşit să asimileze vechiul fond geto-dac, iar cealaltă în jurul gurilor Dunării, receptivă la tot felul de influenţe venite din stepă sau din regiunile balcanice. În aceasta constă, în germene, întreaga problemă a originii poporului român şi a formării limbii sale, în timpul evului mediu.
S-a produs, aşadar, un alt fenomen, subliniat de Meillet: limba unui popor nu prea evoluat se schimbă mai puţin, chiar pe un spaţiu întins sau, după Puşcariu, elementul decisiv a fost „unitatea organică a graiului rural”, desprins de influenţa centrelor urbane care înregistrează inovaţiile particulare şi duc la separarea dialectelor. Tocmai starea aceasta de înapoiere a culturii a asigurat păstrarea unităţii limbii. Datorită faptului că romanicii orientali au fost reduşi, vreme de secole, la o stare de sărăcie şi mizerie, ca păstori transhumanţi sau lucrători ai pământului care, la fiecare invazie, îşi găseau adăpost în munţi sau prin păduri, ei au putut păstra în limba lor forme arhaice dispărute în alte părţi, precum şi această unitate remarcabilă ce apropie graiul din Basarabia de cel din Banat sau care face atât de evidentă înrudirea dintre dacoromână şi aromână. Să nu uităm nici faptul că, pe harta generală a răspândirii limbilor romanice în Europa, româna constituie un element periferic şi că, întotdeauna, formele arhaice de limbă se păstrează la distanţă de nucleul central. Studiile lui Bartoli asupra dalmatei şi a albano-romanicei confirmă, o dată în plus, această regulă.
În ceea ce priveşte albaneza şi problema atât de discutată a influenţei ei asupra românei, ideea de a se atribui aşa-zisele împrumuturi luate de română din această limbă balcanică unui vechi substrat trac sau ilir, comun tuturor graiurilor din Balcani, câştigă din ce în ce mai mult teren. Un lingvist român care a studiat problema, după apariţia lucrării lui Stadtmüller despre istoria veche a Albaniei, a ajuns la concluzii ce trebuie neapărat menţionate aici: „Influenţa vechii limbi greceşti asupra albanezei şi a românei s-a exercitat în mod diferit în fiecare dintre cele două limbi, iar aceasta confirmă concluziile noastre referitoare la separarea albanezilor de români în această epocă veche. Influenţa slavă, la rândul ei, a avut rezultate diferite în albaneză şi în română… Strămoşii albanezilor şi ai românilor au dus acelaşi gen de viaţă pastoralo-agrară, care constituie un tip de trecere, şi se găseau aproximativ la acelaşi nivel de civilizaţie materială şi spirituală, aşa încât, chiar dacă admitem împrumutul reciproc – posibil – al unor termeni (mai ales cu caracter tehnic), tot nu se vede posibilitatea justificării teoretice a împrumutului unui mare număr de cuvinte albaneze în română, cuvinte aparţinând unor alte sfere… Româna s-a format pe un larg teritoriu romanizat, la nord şi la sud de Dunăre, mai precis în Banatul actual, în regiunea romanizată din Transilvania, în Oltenia, pe teritoriul romanizat de-a lungul Dunării până la mare, în bazinul de vest al Drinei, la sud de Skoplje şi în sud-vestul Bulgariei, ceea ce corespunde vechilor provincii Moesia Inferior şi Superior, Dacia şi Pannonia Inferior… Astfel, teritoriile locuite de strămoşii albanezilor şi de strămoşii românilor se întâlneau numai la marginile lor îndepărtate, iar acolo unde se întâlneau, la sud-vestul teritoriului român actual şi la nord-vestul teritoriului albanez, contactul trebuie să fi fost întreţinut prin păstori nomazi, în timp ce grosul populaţiei care vorbea româneşte se găsea departe, în nordul acestui teritoriu”. Dacă astăzi se găsesc cuvinte de origine comună în cele două limbi, desemnând nu expresii tehnice, ci noţiuni esenţiale de limbaj şi de viaţă (vatră – „cămin”!), ele nu pot fi atribuite, în mod logic, decât substratului din care provin atât româna cât şi albaneza şi care, de altfel, şi-a pus amprenta asupra mentalităţii (forma mentis), asupra modului de a concepe şi de a se exprima al tuturor popoarelor din sud-estul Europei, oricare ar fi limba pe care au adoptat-o mai târziu: elenică, slavă, romanică sau albaneză. Nu este deloc nevoie să ni le imaginăm rătăcind pe cărări absurde, în timp şi în spaţiu.
6. Peninsula Balcanică în secolele XIII-XVI
În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, istoria Europei de răsărit a fost dominată de marea putere a Hoardei de Aur. În faţa acesteia, Polonia stătea fărâmiţată şi slabă, flancată dinspre bord de statul militarist şi cu tendinţe de expansiune al Ordinului teutonic. Ungaria, sub ultimii regi din dinastia arpadiană – Ladislau al IV-lea şi Andrei al III-lea – deşi se refăcuse din punct de vedere economic şi ca mare unitate teritorială centro-europeană, era şi ea subminată de lupte interne între partide nobiliare. Hotarul său răsăritean cu Hoarda de Aur era stabilit pe Carpaţi, iar la sud de munţi, până la Dunăre, persista un fel de „frontieră mobilă”, în zona căreia cumanii şi românii convieţuiau într-un echilibru alternativ între unguri şi mongoli.
Secolul al XIV-lea pare să confirme ipoteza că dezvoltarea societăţii se desfăşoară în „cicluri seculare” marcate prin alternanţe de progres, sau cel puţin stabilitate, şi regres.
Până pe la 1380, acest secol s-a caracterizat printr-un declin, sesizabil pe multiple planuri. După 1380 au mai urmat cam o sută de ani de stagnare, şi abia către 1500 se reinstalează o tendinţă de creştere economică.
Pentru înţelegerea cadrului internaţional al istoriei poporului român în secolul al XIV-lea este esenţială observaţia că în centrul şi în răsăritul Europei nu se confirmă declinul care a afectat continentul, deşi nu este de tăgăduit un anumit impact al acestuia din urmă.
În centrul şi în răsăritul Europei au continuat colonizările, provenite mai mult din Germania şi determinate, desigur, de greutăţile din ţinuturile de origine ale celor ce plecau spre răsărit. Colonizările au menţinut la nivel satisfăcător agricultura în Polonia, iar în Ungaria au contribuit la dezvoltarea mineritului, a meşteşugurilor, a oraşelor în general.
Tot în secolul al XIV-lea, în corelaţie cu procesele menţionate mai sus, a avut loc o parţială modificare a traseelor unor vechi drumuri comerciale: câteva dintre acestea pierd din intensitatea traficului anterior, în compensaţie apar altele. Creşte însemnătatea spaţiilor numite „faţadele maritime” ale Europei, care, în aceste zone de răsărit, înseamnă ţărmurile Mării Baltice şi ale Mării Negre.
Aceste procese social-politice mai trebuie puse în legătură cu prefacerile geopolitice din jumătatea răsăriteană a continentului.
La începutul secolului al XIV-lea, Boemia, Polonia şi Ungaria au traversat fiecare o criză politică internă, cu o durată cam de un deceniu, fiind, de fapt, prelungită din ultimii ani ai secolului precedent.
Statornicirea unei autorităţi centrale puternice în Boemia, Polonia şi Ungaria a fost una dintre premisele schimbărilor de echilibru şi de structură teritorial-politică din centrul şi răsăritul Europei, al căror moment de cotitură s-a situat în jurul anilor 1330-1340. Polonia şi Ungaria au atins atunci un stadiu de creştere a forţei lor, care le-a permis şi le-a încurajat să se angajeze într-o acţiune militară de durată, vizând expansiunea lor spre răsărit şi spre sud-est.
Indiferent de varietatea cauzelor care au provocat declinul Hoardei de Aur şi de ponderea fiecăreia, ceea ce se evidenţiază limpede este înlesnirea, datorită lui, a ascensiunii puterii Poloniei, Lituaniei, Ungariei şi cnezatului Moscovei, precum şi agravarea aceluiaşi declin prin ofensivă concretă spre răsărit a statelor de mai sus. De la mijlocul secolului al XIV-lea, forţa militară a acestora, considerată împreună sau chiar acţionând separat, a depăşit-o pe cea a Hoardei de Aur şi a obligat-o să bată în retragere spre Nipru şi mai departe.
Refluxul a început în spaţiul dintre Carpaţii Meridionali şi Munţii Balcani. Sub Mihail Šišman (1323-1330) s-a refăcut o unitate parţială a celui de-al doilea ţarat bulgar. I-au urmat îndeaproape creşterea puterii Ţaratului sârb, sub Ştefan Duşan (1331-1355), şi acţiuni ofensive ale regelui Ungariei, pentru aducerea recent constituitei Ţări Româneşti sub vasalitatea sa.
În secolul al XIV-lea şi Peninsula Balcanică a trecut printr-o profundă restructurare geopolitică. Ea a interesat direct şi durabil situaţia Ţării Româneşti, chiar din ultimul deceniu al secolului, apoi a Moldovei, de la mijlocul secolului următor.
La sud de Dunăre, hegemonia Hoardei de Aur s-a exercitat prin perceperea unui tribut de la Ţaratul bulgar, dar după 1320 nu mai apar indicii despre o atare relaţie. Ţaratul bulgar şi-a pierdut teritoriile apusene în urma înfrângerii de la Velbujd (1330), suferite din partea sârbilor şi s-a fragmentat ulterior în trei state: unul cu reşedinţa la Vidin, al doilea la Târnovo, iar al treilea undeva în Dobrogea.
După revirimentul din 1261, când a reluat Constantinopolul de la „latini”, Imperiul bizantin al dinastiei Paleologilor s-a aflat, în secolul al XIV-lea, pe panta unui declin continuu şi rapid. La originea cea mai apropiată a acestuia a stat războiul civil dintre Ioan al V-lea Paleologul şi Ioan al VI-lea Cantacuzino (între 1341 şi 1352). În cursul acestei lupte pentru tron, ambele partide au făcut apel, nu doar o dată, la ajutor militar străin (sârb, otoman), fapt care a înlesnit, în cele din urmă, otomanilor să-şi stabilească un cap de pod în Europa (1354).
Din acest moment a început năvalnica lor expansiune în Peninsula Balcanică. În 1361 a căzut în mâinile lor Adrianopolul, unde sultanul Murad I şi-a stabilit reşedinţa. Otomanii dispuneau, astfel, de o vază a penetraţiei pe valea Mariţei, spre interiorul peninsulei. O coincidenţă de factori s-a întrunit în acel timp, favorizându-le cuceririle: divizarea ţaratelor bulgare, luptele interne din Bizanţ, descompunerea Ţaratului sârb după moartea lui Ştefan Duşan (1355).
Agravarea preiunii otomane, care încercuia acum pe bizantini din toate părţile, l-a determinat pe împăratul Ioan al V-lea Paleologul să reia demersurile pentru obţinerea unui ajutor militar din apus. A întreprins, în acest scop, o călătorie în Ungaria (1365), iar în 1369, la Roma, a mers până la acceptarea reunificării Bisericii răsăritene cu cea apuseană. Rezultatele eforturilor sale diplomatice au fost, practic, neînsemnate. S-a organizat, în anii aceia, o primă „cruciadă târzie” (1366), condusă de Amedeo di Savoia, supranumit „contele Verde”.
Cnezii sârbi din părţile sudice ale fostului mare ţarat, cu ajutorul unor forţe militare bizantine, au încercat o rezistenţă armată contra otomanilor. Dar în 1371, la Čirmen, pe Mariţa, au suferit o grea înfrângere. Ca urmare, ţarul bulgar de la Târnovo, o parte a despoţilor sârbi şi însuşi împăratul bizantin au acceptat să plătească tribut otomanilor. Deşi în 1387, la Pločnik, o nouă coaliţie balcanică i-a înfrânt pe turci, după numai doi ani dezastrul de la Kossovopolje (1389) a dus Serbia sub vasalitatea lor. În anii imediat următori, ei au ocupat şi desfiinţat statele bulgare, aşezându-şi hotarul pe Dunăre. În 1394 (sau/şi 1395) au întreprins prima expediţie în Ţara Românească, stăvilită de domnul Mircea cel Bătrân cu ajutorul regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, după cel puţin doi ani de lupte. În acest interval s-a plasat şi „cruciada” din 1396, care, deşi înfrântă la Nicopol, pare a-i fi obligat pe otomani să se retragă de la nord de Dunăre.
Expansiunea otomană a devenit, de la sfârşitul secolului al XIV-lea, cea mai constantă şi mai gravă problemă în cadrul relaţiilor internaţionale ale Ţărilor Române. Ea a determinat pe Micea cel Bătrân să încheie o alianţă cu Polonia (1390) şi cu Ungaria (1395), această din urmă ţară având a se dovedi, timp de un secol, singura parteneră eficientă în lupta antiotomană a voievozilor munteni.
Privită din aceeaşi perspectivă a istoriei Ţărilor Române, situaţia internaţională pe durata secolului al XV-lea a fost covârşitor influenţată, în sud-estul Europei, de constanta ascensiune a puterii otomane. Până la 1453, Europa creştină a stăruit să considere prezenţa otomană în Balcani ca un provizorat şi să creadă în posibilitatea respingerii ei în Asia Mică. După ce otomanii au cucerit Constantinopolul (1453), deşi s-au mai făcut apeluri la cruciade în acest scop, se întrevede însă faptul că europenii începuseră a-şi da seama de imposibilitatea eliminării Imperiului otoman din sud-estul continentului. Fie din cauza acestei abordări realiste a problemei, fie din aceea a superiorităţii militare a adversarului, în a doua jumătate a secolului al XV-lea europenii au intrat în defensivă faţă de turci[13].
Spre sfârşitul secolului al XV-lea începeau de-acum a se contura coordonate ale relaţiilor internaţionale ce vor marca Europa Central-răsăriteană în veacul următor. Ungaria se cantonează pe o poziţie defensivă faţă de otomani, nu lipsită de unele succese (zdrobirea unei invazii în Transilvania, la Câmpul Pâinii, 1479). Se îndreaptă, în schimb, spre extinderea posesiunilor sale în Europa Centrală (războaiele cu Cehia şi cu împăratul Friedrich al III-lea, 1468-1471, 1480-1485, pentru Moravia, Silezia, Austria Inferioară).
Secolul al XVI-lea a cunoscut, şi el, o serie de mutaţii geopolitice pe plan internaţional. A fost epoca de culminaţie a puterii şi a expansiunii otomane.
Sub sultanii Selim I şi Soliman al II-lea, au fost cucerite Siria şi Egiptul (1516-1517), cetatea Belgrad şi insula Rhodos (1521-1522), Ungaria a fost zdrobită în bătălia de la Mohács (1526) şi transformată în paşalâc (1541), iar Transilvania a devenit principat autonom, sub suzeranitate turcească.
Aceste succese au impus Imperiul otoman ca o „prezenţă normală” în Europa. El a fost acceptat ca partener în concertul politic european, încetând a mai fi privit ca duşman a priori, pe considerentul deosebirii de religie. Relaţiile cu acest partener politic se „dezideologizează”.
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea,relaţiile internaţionale s-au caracterizat prin marea lor complexitate, rezultată din constituirea şi din dezvoltarea unui sistem politic european şi, într-o măsură oarecare, mondial, în cadrul căruia deciziile şi acţiunile tuturor statelor sunt într-o interdependenţă permanentă.
Dar acest sistem politic european era departe de a fi unul echilibrat. Dimpotrivă, el prezenta o labilitate ce reflecta starea specifică a unei societăţi pornite pe calea unor adânci transformări structurale.
Situaţia internaţională a Ţărilor Române, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, a fost influenţată în mod direct de lupta între Imperiul otoman şi cel habsburgic pentru dominaţie în Europa Centrală şi de atitudinea aparte a Poloniei, în general ostilă imperialilor, prudentă faţă de turci şi interesată în asigurarea unei influenţe proprii în Ţările Române, în primul rând în Moldova, în măsura în care puteau realiza acest lucru fără a provoca un conflict cu Poarta.
Campaniile antiotomane ale lui Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul sunt arhicunoscute şi figurează în toate lucrările fundamentale de istorie a românilor; la fel, conexiunile lor cu lumea sud-dunăreană şi implicarea activă în sprijinirea luptei popoarelor sud-est europene pentru libertate, de aceea nu vom mai insista asupra acestui subiect.
7. Concluzii
Populaţia romanizată din sudul Dunării, favorizată de prezenţa Imperiului Bizantin în zonă, a cunoscut un adevărat şoc odată cu aşezarea masivă a slavilor în Peninsula Balcanică în secolele VI-VIII. Constituirea primelor formaţiuni politice româneşti în secolele IX-XI şi formarea statelor Ţara Românească şi Moldova în cursul secolului al XIV-lea au reprezentat un imbold pentru menţinerea limbii şi tradiţiilor proprii, în contextul convieţuirii cu slavii şi apariţiei unui nou pericol la adresa creştinătăţii, turcii. Indiferent de numele atribuit acestor populaţii din Balcani, originea lor latină este incontestabilă, iar limba vorbită reprezintă dialecte ale limbii române, unele dispărute până astăzi. În spaţiul fostei Iugoslavii, românii sau vlahii au militat permanent pentru conservarea limbii, culturii şi tradiţiilor, ameninţate (ca parte a comunităţii române din Banatul istoric) de politica de maghiarizare forţată promovată de monarhia austro-ungară după 1880, iar în urma primului război mondial s-au trezit în ipostaza de minoritate etnică în cadrul Regatului Sârbo-Croato-Sloven, proclamat la 1 decembrie 1918 (Iugoslavia, din 1929), la fel ca mulţi sârbi de pe cuprinsul Banatului revenit României; desigur, că limba vorbită de ei are un accent arhaic destul de evident, determinat de slabele legături cu patria-mamă din perioada scursă până în prezent. Aceasta nu înseamnă, însă, că e vorba de două popoare diferite, în cele două state vecine, români şi vlahi, ci de acelaşi popor cu două destine diferite: majoritar într-o ţară şi minoritar în alta, în mijlocul unei populaţii majoritare cu o limbă complet diferită, cu tradiţii şi obiceiuri proprii, supusă – la rândul ei – pe parcursul istoriei la o serie de încercări, de multe ori dramatice.
În ultimă instanţă, contează doar receptarea vlahilor din spaţiul fostei Iugoslavii ca o parte intrinsecă a poporului român, a civilizaţiei româneşti, dovezile în sprijinul acestei afirmaţii, destul de numeroase, fiind prezentate mai sus.
