În domeniul religios, s-au împrumutat o serie de termeni privind, însă, nu atât credinţa însăşi, cât mai ales cultul şi organizarea ierarhică. Astfel, sunt cuvintele: utrenie, vecernie, maslu, a blagoslovi, vlădică, stareţ, rai, iad.
În organizarea militară, românii au luat de la slavi numele cetei, al pâlcului, al gloatei şi al străjii. Tot de la ei sunt şi unii termeni privind armamentul: sabia, suliţa, praştia, toporul, precum şi steagul. Soldatul slav – voinicul (de la voi – război) – a căpătat la români, cu vremea, înţelesul de om puternic, zdravăn, pe care-l are astăzi.
În sfârşit, de origine slavă sunt şi numele a o serie de dregători domneşti precum vornic, postelnic, stolnic, ceaşnic, ispravnic.
Această mulţime de cuvinte slave n-a intrat deodată, în aceeaşi epocă, în limba română, ci pe rând, începând din veacul al VI-lea. O parte însemnată, cea mai însemnată, a intrat pe timpul conlocuirii cu slavii în Dacia, până ce aceştia au fost asimilaţi, adică în secolele VI-X. Căci asimilarea completă a slavilor de către strămoşii românilor a durat câteva secole, s-a făcut pe încetul; când au venit ungurii, procesul era încă în curs. O altă parte, în legătură cu biserica, a fost primită după creştinarea slavilor mai precis a bulgarilor, aşadar de la finele secolului al IX-lea înainte. O a treia serie de cuvinte, în legătură cu organizarea de stat, cu dregătoriile, a intrat odată cu întemeierea primelor alcătuiri politice româneşti mai însemnate, prin urmare, începând cu secolul al XIII-lea. În sfârşit, sunt o serie de cuvinte slave care au fost împrumutate şi mai târziu, în epoca modernă, de la poloni, de la ruteni şi de la ruşi.
5. Identitatea dintre română şi aromână
„Identitate” este, poate, un termen care nu oglindeşte exact realitatea, dar există, incontestabil, analogii atât de mari între cele două dialecte principale ale limbii române, încât este imposibil să nu admitem originea lor comună sau să nu presupunem o arie comună de formare şi de dezvoltare, în prima fază. Analogiile şi apropierile ce s-au putut stabili, cu ajutorul lingvisticii moderne, între română şi limbile altor popoare balcanice – mai ales albaneza – constituie unul dintre principalele argumente în favoarea imigrării românilor din Peninsula Balcanică la nordul Dunării.
Graiul romanic din provinciile orientale ale imperiului s-a dezvoltat în condiţii cu totul diferite de cele ale romanităţii occidentale.
Nu este deloc nevoie să presupunem, pentru a explica formarea limbii române, că a existat un „leagăn” al ei, limitat la un spaţiu geografic restrâns, cum a fost Latium – ul pentru limba latină. Examinând paralel sensul termenilor proveniţi din latină în dacoromână şi aromână, rezultă că, dimpotrivă, e vorba de o arie foarte întinsă: h’ ic şi căstân (ficus şi castanus), cuvintele care denumesc în aromână smochinul şi castanul, apar în regiunile meridionale ale Peninsulei Balcanice, în timp ce denumiri de substanţe minerale ca aur şi păcură din daco-română (aurum şi picula) pot fi localizate în bazinul Carpaţilor. La fel şi bour (bubalus), animal care figurează pe stema principatului Moldovei. Lună, cu sensul de „lună a anului”, cuvânt păstrat în daco-română, este atestat încă din inscripţiile din Dacia Traiană, iar latinescul terminus – „capăt” sau „hotar” – a dat în română ţărm – „mal”, sens fără îndoială atribuit în urma părăsirii Daciei şi a altor vicisitudini istorice malurilor Dunării, care marcau şi hotarul imperiului. Dacă dacoromâna şi aromâna s-au format şi s-au dezvoltat în aceeaşi regiune geografică – ceea ce pare a fi un lucru foarte sigur -, această regiune trebuie categoric să fi cuprins ţinuturi situate atât la nordul cât şi la sudul Dunării, înglobând în acelaşi timp Carpaţii şi Balcanii.
Studierea atentă a Atlasului lingvistic român a scos la iveală, începând cu lucrările lui Gamillscheg, alte particularităţi, care fac posibilă confruntarea datelor lingvistice cu cele arheologice sau istorice. E de ajuns să comparăm cele trei hărţi reproduse în cartea lui Puşcariu: harta colonizării române în Dacia, reconstituită de Daicoviciu, unde se vede că centrele urbane întemeiate de Roma sunt grupate în Oltenia, Banat şi vestul Transilvaniei, iar în răsăritul acesteia şi în Valahia dunăreană nu existau decât câteva avanposturi; harta localităţilor transilvănene al căror nume se termină în –eşti, ceea ce le conferă certificat de vechime, după Petrovici, şi care se suprapun, majoritatea, peste zona de colonizare romană; în sfârşit, aria geografică de răspândire a unor cuvinte din limba populară, de provenienţă latină foarte veche: nea (nivis), aiu (alium), păcurar (pecorarius), pedestru (pedester) – cu sensul franţuzescului piêtre „biet, prăpădit”, sâmţ (sanctus), menţinute toate, cu neînsemnate excepţii, în Oltenia, Banat şi vestul Transilvaniei. Zona aceasta, de altfel, constituie o prelungire firească a celei din nordul Serbiei, cuprinsă între Valea Timocului şi Valea Moravei, înconjurată de graiurile sârb şi bulgar, zonă unde, în urma cercetărilor lui Van Wick, s-a stabilit existenţa urmelor clare ale unei limbi romanice dispărute în prezent. Imaginea continuităţii dacoromâne şi a legăturilor transdanubiene reiese, din aceste date, în mod mai pregnant decât ar fi putut-o realiza cele mai categorice mărturii istorice. „Dacă românii din România de astăzi ar fi venit în evul mediu din Peninsula Balcanică – spune Puşcariu – , după cum pretind unii, cum ar fi putut ei aduce aceste cuvinte de origine latină (dintre care unele nu există în sudul Dunării) şi cum e posibil ca, din întâmplare, ei să se fi stabilit tocmai în ţinuturile unde populaţia romană fusese mai densă?”
Pe de altă parte, reiese la fel de clar faptul că unele cuvinte cu semnificaţie analogă importate din sudul peninsulei, din greacă, din albaneză sau din limbile iugoslave, s-au răspândit în sudul şi estul teritoriului românesc, dar nu au reuşit să pătrundă în zona vestică şi nordică. Se spune zăpadă în Muntenia în loc de nea, cioban în loc de păcurar, zeamă (ζέμα) de varză în loc de moare care continuă latinescul muria: „În expansiunea lor de la sud spre nord, spune Puşcariu, toate aceste cuvinte s-au izbit de un zid puternic, dincolo de care se păstrează cuvinte de origine latină sau chiar prelatină. Cei ce păstrează aceste elemente vechi nu pot fi decât urmaşii romanilor şi ai dacilor romanizaţi, care au continuat să trăiască în Dacia după părăsirea oficială a provinciei, în timpul domniei lui Aurelian, adică strămoşii dacoromânilor de astăzi„. Şi este la fel de util să ne amintim că, încă din epoca romană, supravegherea Dunării de Jos şi a regiunilor vecine cu Valahia răsăriteană şi actuala Moldovă de Jos era încredinţată nu guvernatorului Daciei, ci guvernatorului Moesiei Inferior. Se conturează deja două sfere de influenţă şi de civilizaţie pe teritoriul românesc: una în jurul masivului vestic al Carpaţilor, păstrând amprenta de neşters a latinităţii care a reuşit să asimileze vechiul fond geto-dac, iar cealaltă în jurul gurilor Dunării, receptivă la tot felul de influenţe venite din stepă sau din regiunile balcanice. În aceasta constă, în germene, întreaga problemă a originii poporului român şi a formării limbii sale, în timpul evului mediu.
S-a produs, aşadar, un alt fenomen, subliniat de Meillet: limba unui popor nu prea evoluat se schimbă mai puţin, chiar pe un spaţiu întins sau, după Puşcariu, elementul decisiv a fost „unitatea organică a graiului rural”, desprins de influenţa centrelor urbane care înregistrează inovaţiile particulare şi duc la separarea dialectelor. Tocmai starea aceasta de înapoiere a culturii a asigurat păstrarea unităţii limbii. Datorită faptului că romanicii orientali au fost reduşi, vreme de secole, la o stare de sărăcie şi mizerie, ca păstori transhumanţi sau lucrători ai pământului care, la fiecare invazie, îşi găseau adăpost în munţi sau prin păduri, ei au putut păstra în limba lor forme arhaice dispărute în alte părţi, precum şi această unitate remarcabilă ce apropie graiul din Basarabia de cel din Banat sau care face atât de evidentă înrudirea dintre daco-română şi aromână. Să nu uităm nici faptul că, pe harta generală a răspândirii limbilor romanice în Europa, româna constituie un element periferic şi că, întotdeauna, formele arhaice de limbă se păstrează la distanţă de nucleul central. Studiile lui Bartoli asupra dalmatei şi a albano-romanicei confirmă, o dată în plus, această regulă.
În ceea ce priveşte albaneza şi problema atât de discutată a influenţei ei asupra românei, ideea de a se atribui aşa-zisele împrumuturi luate de română din această limbă balcanică unui vechi substrat trac sau ilir, comun tuturor graiurilor din Balcani, câştigă din ce în ce mai mult teren. Un lingvist român care a studiat problema, după apariţia lucrării lui Stadtmüller despre istoria veche a Albaniei, a ajuns la concluzii ce trebuie neapărat menţionate aici: „Influenţa vechii limbi greceşti asupra albanezei şi a românei s-a exercitat în mod diferit în fiecare dintre cele două limbi, iar aceasta confirmă concluziile noastre referitoare la separarea albanezilor de români în această epocă veche. Influenţa slavă, la rândul ei, a avut rezultate diferite în albaneză şi în română… Strămoşii albanezilor şi ai românilor au dus acelaşi gen de viaţă pastoralo-agrară, care constituie un tip de trecere, şi se găseau aproximativ la acelaşi nivel de civilizaţie materială şi spirituală, aşa încât, chiar dacă admitem împrumutul reciproc – posibil – al unor termeni (mai ales cu caracter tehnic), tot nu se vede posibilitatea justificării teoretice a împrumutului unui mare număr de cuvinte albaneze în română, cuvinte aparţinând unor alte sfere… Româna s-a format pe un larg teritoriu romanizat, la nord şi la sud de Dunăre, mai precis în Banatul actual, în regiunea romanizată din Transilvania, în Oltenia, pe teritoriul romanizat de-a lungul Dunării până la mare, în bazinul de vest al Drinei, la sud de Skoplje şi în sud-vestul Bulgariei, ceea ce corespunde vechilor provincii Moesia Inferior şi Superior, Dacia şi Pannonia Inferior… Astfel, teritoriile locuite de strămoşii albanezilor şi de strămoşii românilor se întâlneau numai la marginile lor îndepărtate, iar acolo unde se întâlneau, la sud-vestul teritoriului român actual şi la nord-vestul teritoriului albanez, contactul trebuie să fi fost întreţinut prin păstori nomazi, în timp ce grosul populaţiei care vorbea româneşte se găsea departe, în nordul acestui teritoriu”. Dacă astăzi se găsesc cuvinte de origine comună în cele două limbi, desemnând nu expresii tehnice, ci noţiuni esenţiale de limbaj şi de viaţă (vatră – „cămin”!), ele nu pot fi atribuite, în mod logic, decât substratului din care provin atât româna cât şi albaneza şi care, de altfel, şi-a pus amprenta asupra mentalităţii (forma mentis), asupra modului de a concepe şi de a se exprima al tuturor popoarelor din sud-estul Europei, oricare ar fi limba pe care au adoptat-o mai târziu: elenică, slavă, romanică sau albaneză. Nu este deloc nevoie să ni le imaginăm rătăcind pe cărări absurde, în timp şi în spaţiu.
6. Peninsula Balcanică în secolele XIII-XVI
În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, istoria Europei de răsărit a fost dominată de marea putere a Hoardei de Aur. În faţa acesteia, Polonia stătea fărâmiţată şi slabă, flancată dinspre bord de statul militarist şi cu tendinţe de expansiune al Ordinului teutonic. Ungaria, sub ultimii regi din dinastia arpadiană – Ladislau al IV-lea şi Andrei al III-lea – deşi se refăcuse din punct de vedere economic şi ca mare unitate teritorială centro-europeană, era şi ea subminată de lupte interne între partide nobiliare. Hotarul său răsăritean cu Hoarda de Aur era stabilit pe Carpaţi, iar la sud de munţi, până la Dunăre, persista un fel de „frontieră mobilă”, în zona căreia cumanii şi românii convieţuiau într-un echilibru alternativ între unguri şi mongoli.
Secolul al XIV-lea pare să confirme ipoteza că dezvoltarea societăţii se desfăşoară în „cicluri seculare” marcate prin alternanţe de progres, sau cel puţin stabilitate, şi regres.
Până pe la 1380, acest secol s-a caracterizat printr-un declin, sesizabil pe multiple planuri. După 1380 au mai urmat cam o sută de ani de stagnare, şi abia către 1500 se reinstalează o tendinţă de creştere economică.
Pentru înţelegerea cadrului internaţional al istoriei poporului român în secolul al XIV-lea este esenţială observaţia că în centrul şi în răsăritul Europei nu se confirmă declinul care a afectat continentul, deşi nu este de tăgăduit un anumit impact al acestuia din urmă.
În centrul şi în răsăritul Europei au continuat colonizările, provenite mai mult din Germania şi determinate, desigur, de greutăţile din ţinuturile de origine ale celor ce plecau spre răsărit. Colonizările au menţinut la nivel satisfăcător agricultura în Polonia, iar în Ungaria au contribuit la dezvoltarea mineritului, a meşteşugurilor, a oraşelor în general.
