Și discuțiile au continuat așa, fără oprire. Andrei îl întreabă pe general ce crede de metalurgia la daci.
– Furnalele pe timpul dacilor erau minune mare! Ei, dacii, făceau de la sîrmă pînă la oțel inoxidabil, spune Andrei.
– Despre furnalele dacice care erau capabile să producă: şine de căruțe, coase, seceri, pluguri, da asta știam, dar despre fier inoxidabil… nu, n-am știut.
– Eu am găsit, domnule general, o lupă de fier, fier din acela, pur, de 99,97 la sută puritate, de peste 20 de kilograme, ba chiar și fier protejat, protejat de două straturi moleculare, perpendiculare unele pe altele, împotriva oricăror legi de gravitație, cum astăzi numai în condițîi speciale, de laborator, ori în cosmos, pot fi produse! Și astea le făceau ei, dacii, acum mai bine de 2.000 de ani.
– Și cei din Romînia cum au reacționat la cele publicate de tine, Andrei?
– Pe vremea domnului Iliescu am fost chemat de acesta pentru o discuție scurtă, de 15 minute, care s-a prelungit la cîteva ore. Am mai fost invitat la o conferință NATO, ținută în Romînia, să-mi prezint descoperirea, dar, între timp guvernul s-a schimbat, iar cei noi veniți sunt prea ocupați cu cedarea Bucovinei, Ținutului Herta, insulei Șerpilor și a Basarabiei.
– Vezi dumneata, domnule Vartic, eu sunt copil de țăran, oltean, iar pe timpul comunismului am fost acuzat că aș fi fost legionar. Dar m-au trimis și la Moscova, și…m-am întors acasă. Azi mă critică unii că sunt comunist, ba chiar că sunt romîn. Eu, personal, consider că toate astea contează mai puțin, ce este important este ce lăsăm după noi, ce am făcut noi pentru această țară, pentru acest popor daco-roman. Ori dumneata, domnule Vartic, se pare că ți-ai făcut datoria, chiar, o pot spune, cu onoare.
– Domnule general, săptămînă trecută, eu am destupat la Bodea, sus acolo, pe dealul Muncelului, am destupat o conductă dacică, o conductă de ceramică care aduce și azi, după mai mult de 2000 de ani, aduce apă prin munte, îl perforează.
– Da, sunt munteni care folosesc și acuma conducte de tipul asta, neschimbate, nedistruse de timp. Și parcă-i un făcut, nici nu se înfundă!
– Dacă vreți să vedeți dacii, va rog să va suiți noaptea, la Sarmisegetusa, pe Culmea Timpului, acolo sus, la timpul cînd răsare luna. O să vedeți niște case cu localnici care trăiesc exact ca dacii. Aici nu s-a schimbat absolut nimic, aceiași oameni, același port, aceeași vorbă. Aici suntem acasă, în Țara Dacilor, ori în Țara Zeilor, cum îi place să spună domnului doctor.
Era prin 1980-1981, cam așa ceva. Nu știu dacă l-ați cunoscut pe Nicolae Copoiu, era secretar științific la institutul de studii istorice social-politice pe lîngă PCR, și ei au aflat despre o carte în limba latină, apărută pe la 1600 și ceva, în Suedia, despre Zalmoxis. Am văzut copia cărții respective la institut, cumpărată de la Universitatea din Suedia, în care scria cam așa, tradus aproximativ în limba romînă din latinește: „Zalmoxis primul legiuitor al Terrei”. Aș fi curios pe unde mai este acea carte și de ce nu se pomenește nimic de ea?
Se schimbă guvernele, se schimbă și guvernanții dar ei, dragii noștri istorici rămîn aceiaşi, la datorie. Ei ne protejează de schimbări nedorite de ei. Nu care cumva să aflăm că ne-au mințit, că ne-au indus în eroare prin nepăsarea lor de a descoperi adevărata istorie a poporului daco-romîn.
– Domnule general, îmi spuneați ceva despre zidurile dacice?
– Dacii ăștia domnule au zidit nu ziduri, ci…..munți. Dacă vedeți dumneavoastră „zidul chinezesc” de la Orăștie, care merge pînă în jos la Jiu, atunci îi puteți înțelege pe daci.
– Zid? Ce zid?, întreabă Tudor.
– Zid, care nu e încă descoperit. De-aia vreau să vă spun să nu vă mulțumiți numai cu ce găsiți la suprafață… Noi, adică eu și domnul profesor Vasile Rudan, ieri am găsit, cam la două ore depărtare de aici, niște platouri pline de ziduri. Orașe întregi.
– Dar cum îi spune locului, de unde merge zidul?
– Aici este Costeştiul.
– De la Costești, zid care merge pe unde?
– Eu zic că merge de la punctul Glimeea și poate și mai nordic, unde au apărut castrele române. Deși românii ocupaseră de jur împrejur totul, un fel de încercuire în limbajul militar, nu au putut pătrunde înăuntru decît printr-o lovitură de grație, care pînă în momentul de față nu este știută. Înăuntru nu puteau pătrunde!
– Și pe unde spuneți că merge zidul acesta?
– Eu zic că merge pînă jos la Cioclovina, poate chiar și mai jos, pînă la Băluță.
– Adică cam citi kilometri?
– Pînă la cetatea Băluță? Să fie vreo 70 km.
– Vino să-ți arăt pe hartă, spune Andrei.
– Aici toate sunt ziduri, domnule doctor. Aici nu este un singur zid. Aici sunt zidurile unei civilizații de ciclopi…
– Ați văzut cum e cioplit muntele?, mă întreabă același neobosit general, care în loc să stea acasă, în confort, colindă munții din Zona Sfînta, studiază, cercetează această civilizație uitată nu numai de timp dar în special de arheologii și istoricii „noștri”.
– Ce munte este cioplit?
– Faieragu. Acesta este muntele Faieragului. Și aceeași hartă este mutată de la stînga la dreapta și de la dreapta la stînga, fiecare din noi încercînd să descopere locul menționat de general.
– Asta este valea și muntele Paieragului. Muntele acesta nu a fost cercetat niciodată! Există ziduri de apărare, există „vari” de pământ și, începînd de sus, totul este terasat, totul este cioplit în stîncă. Este aici un platou superior, iar aici sunt niște turnuri…
– Este că o piramidă în trepte, după cum spuneți dumneavoastră, adaugă prof. Rudan.
– Da. Ultima terasă o să o vedeți aici. Acesta este Cetățuia, sau Costești. Cetățuia Costeştiului, așa cum i se spune. Ei credeau că e un singur zid, hai două, așa întrerupte. În realitate sunt cinci pînă jos, ziduri concentrice care sunt adevărate fortificațîi…Pe dreapta și pe stîngă văîi sunt făcute un fel de firide, de balcoane, posturi militare de observație. Și astea au fost făcute că elemente de flancare. Sarmisegetusa nu are nici un înțeles, dacă nu o integrezi în acest „colos” .
– Ce înțelegeți prin „colos”, îl întreb pe general?
– Colos înseamnă o multitudine de elemente singulare care împreună formează o civilizație.
– Numiți-le! Care sunt acestea?
– Dacă pornești de la Orăștie, de la Simeria, Pintenul de la Simeria, și mergi pînă jos la Pui, la Balita, apoi pe Jiuri pînă sus, la Suryanu, prinzînd și culmea aceea, care merge paralel cu Jiul mergi drept pînă la Suneanu. Astfel putem merge pe drumul antic care suie pe la Novaci, coborîm în valea Sebeșului, deci pînă la drumul asta și pe urmă după Mureș încoace. Unitatea asta are înțeles de civilizație, căci aici nu avem numai elemente singulare. Evul mediu are mii de cetăți, dar că aici n-are așa ceva nimeni pe pămînt, decît aztecii și incaşii.
– Problema edificiilor dacice apare controversată, spun eu.
– Publică ai lui Glodaru (profesorul Glodaru de la Cluj este cel ce „se ocupă” de arheologia acestor locuri), și ai lui, publică și reconstituiri ale edificiilor dacice pe care le acoperă cu…șindrilă!…ce rușine! În groapa asta de aici veți găsi țiglă dacică așa de multă că puteți acoperi un sat cu ea. Dar dînșii, arheologii „noștri”, nu o văd! Deși există țiglă dacică berechet (puteți vedea și elementele de îmbinare ale ţiglei dacice, pe columna lui Traian, de la Roma), reconstituirile în lucrările „de specialitate” ale arheologilor „noștri” sunt acoperite cu șindrilă!
– Acești arheologi, acești istorici ai „noștri” care ar trebui să promoveze adevărul, de ce oare încearcă să-l deturneze?
– Sunt formați la școlile Paukeriste, Moscovite. Auzi, domnule Săvescu, Glodaru spune așa: astea au fost unicate, o civilizație țărănească, să nu ne băgăm mai departe! Aici este un schit arheologic de suprafață, nu din elemente separate, cum spune el. Ele au legătură printr-un dispozitiv de apărare, au roluri și funcțiuni fiecare. Concepția zidurilor de apărare este integrată din elementele componente… de exemplu Costești, acolo sunt cinci rînduri de ziduri iar între ele sunt și localități și puncte civile, bastioane și puncte de apărare, sanctuare etc.
L-am părăsit pe generalul îndrăgostit de daci și pe prietenul lui, profesorul Rudan, și am pornit, de asta dată mergînd pe jos, spre legendara Sarmi-Seget-Usa.
– Cam cîţi kilometri sunt pînă la cetatea sfînta?
– Nouă kilometri, cam o oră de mers.
– Și cum se numește pîrîul asta vijelios?
– Pîrîul Valea Albă.
Pîrîul nu prea este micuț, în special acum, cînd este „nervos” și umflat nevoie mare, nu cred că cineva s-ar încumeta să-l traverseze la picior. După ce a stat pe dreapta cît mergeam în sus, a trecut pe sub noi și acum curge pe stîngă, printre bolovăniş… în tot cazul suntem pe drumul ce dece la Sarmisegetusa.
Pe dreapta, la începutul urcușului pe drumul spre Sarmi-Seget-Usa era un semn vechi, urît, o bucată de tablă triunghiulară, ruginită, cît două palme mărime, proptită într-o țeavă de metal și ea ruginită, căzută într-o rînă.
Ca să vezi cum își respectă daco-românii de azi trecutul!
Drumul este pietruit ca vai de lume, ca un drum vechi de țară, îngust, crăpat, cu bolovani și bolovănişuri. Riusorul nostru, care ne-a însoțit tot timpul cu zgomotul lui, își schimbă direcția cînd te aștepți mai puțîn. Cînd merge pe dreapta, cînd merge pe stîngă drumului, cînd dispare pe sub noi pentru a reapărea bolborosind, supărat și nervos pe cealaltă parte a drumului.
Cu cît ajungem mai sus, prin ploaie, prin burniță, cu atît este mai frumos. Ceea ce vedem acum este mai frumos că în vis. Munți înalți și mîndri cu vai înalte, acoperite de fagi, prin care Soarele apărut dintre nori filtraza toată lumina, dîndu-ți senzația că aici trebuie să fie cu adevărat paradisul. Ne-am continuat drumul prin pădurea de fagi și brazi mergînd efectiv printre nori, dacă nu chiar pe nori.
În sfîrșit am ajuns la Sarmi-Seget-Usa, cetatea sfînta a dacilor, pe care mi-am dorit așa de mult s-o văd. Cînd am ajuns acolo, bateriile de la casetofon s-au terminat subit, filmul din aparatul de fotografiat s-a terminat și el… Am luat aparatul de fotografiat al lui Tudor, după o scurtă rezistență din partea lui, am făcut trei, patru poze și…i s-au terminat și lui bateriile. Totul a fost făcut să se oprească acolo, în față cetățîi. M-am întors spre Andrei, dar acesta, „superstițios”, îmi spune:
– Nu-mi atinge aparatul! Îți fac eu ce poze vrei. Tu ești ghinionist azi.
Dar nici norocul lui nu a ținut prea mult și după cîteva minute nici aparatul lui de fotografiat nu mai funcționa. Aproape să cred într-un destin nefavorabil, cînd vechiul meu prieten, Costel, vine lîngă mine și îmi dă aparatul lui de fotografiat, o mașinărie veche, rusească (de origine germană) care a funcționat perfect, spre mîndria lui Costel.
Enigma Sarmi-Seget-Usei
Diodorus din Sicilia, care a scris Istoria Universală aproximativ în anul 50i.d.H., și ale cărui izvoare istorice sunt bazate pe pe Cartea istoricului grec Hecataeus, pierdută la jumătatea secolului cinci, încearcă să ne sugereze o posibilă cheie a enigmei de la Sarmi-seget-usa.
Referitor la Hyperboreeni, oamenii care au locuit la Nordul zonei Nistru „dincolo de punctul unde bate vîntul de Nord”, Diodorus spune că aveau „o zonă sacră” și un „templu memorabil” de formă rotundă, dedicat Zeului Soarelui, Apollo.
Prin noțiunea de „sferic”, Diodorus înțelegea nu numai forma templului, ci și scopul acestuia. Declarația lui Diodorus este edificatoare pentru că, cu siguranță, în această el a descris un templu construit de Hyperboreeni la Nord de Istru (Dunăre).
De fapt cine erau acei hiperboreeni? Strabon, cînd vorbește de „populațiile așezate mai sus de Pontul Euxin, de Istru (Dunăre) și de Adriatica, le desemnează ca hiperborei. Clement Alexandrinul îl consideră pe Zalmoxis ca fiind hiperboreu. Pornind de la scoliastul lui Pindar (Olimpicele III, 28) îl găsim pe eroul hiperboreilor, Hiperboreu, că fiind fiul lui lui Pelasg. În același timp, grecii, popor orgolios, îi menționează totuși pe hiperborei ca fiind constructori ai templelor de la Delfi și Delos. Cum pelasgii au locuit în Grecia înainte de venirea aheilor (după Heordot), tradiția care s-a format în legătură cu fondarea templelor din Delos și Delfi nu face altceva decît să înregistreze o realitate etnică, pre-elenică, nu face altceva decît să accepte faptul că poporul carpato-dunărean, fondator al vechii Europe, este constructorul ce stă la baza viitoarelor „civilizații” norocoase să-l întîlnească și să-l copieze. Desigur vorbesc de cea grecească.
Aplu (preschimbat de greci în Apollo) – divinitate pelasgă prin excelență, înseamnă alb. Identificarea hiperboreilor cu pelasgii îl face pe N. Densușianu să-i considere că un „ram al națiunii celei mari și puternice pelasge”. Și, ca o rămășiță a cultului apolic la daco-români, avem săptămînă albă, dinainte de Paști și Duminica Tomii.
La etrusci găsim aceeași divinitate pelasgă, Aplu sau Apulu însemnînd Alb (Thomashek Die Altentharaker, II, p.48), iar după Festus, ceea ce latinii numeau Album (Alb) sabinii îi spuneau Alpum.