Încep aceste însemnări cu o mărturisire: am compus cu profundă emoţie gândurile care urmează, deoarece ele se referă la un foarte bun prieten pe care l-am cunoscut în urmă cu câţiva ani datorită lui Ionică Toma, o personalitate cu care am împărţit mulţi ani ai tinereţii de altădată.
Ţin minte cum în întâlnirile noastre din diverse locuri de pe malul Dunării sau de pe meleagurile Buzăului, George Stanca îşi găsea de fiecare dată timpul cuvenit pentru a elabora ad-hoc, apelând la talentul de circumstanţă, materialul periodic pentru revista Click. Nu pot uita faptul că dânsul avea o lejeritate a actului creativ, o stăpânire ireproşabilă a subtilităţilor lexicale şi gramaticale care încântau, nu oboseau cititorul; nu lipseau, în acelaşi timp, accentele de destindere şi de fină ironie, adăugate atunci când simţea locul şi momentul prielnice.
Ţinea foarte mult la evocarea unor episoade semnificative şi inedite din viaţa celor pe care îi readucea în actualitate şi atenţie prin intermediul Scrisorilor sale, elaborate cu patetism şi respect faţă de orice amintire notabilă.
Încă aflat în mare suferinţă pe patul unui spital din Bucureşti, George Stanca îşi păstrase la fel de puternică nădejdea însănătoşirii cât mai grabnice; dânsul îşi publica fără întârziere Scrisorile în revista de largă circulaţie în mediul citadin Click. Ultima dintre acestea, datată 3 februarie 2019 şi adresată reputatului actor Vladimir Găitan la împlinirea vârstei de 72 de ani, conţinea următorul pasaj: “Deci, dragă Duţu, lăsăm în urmă – evident, cine lasă – picături de viaţă, tone de viaţă. Asta lăsăm cu noi şi tot asta nu ne-o ia nimeni după moarte.”. Peste numai o zi, George pleca în Eternitate; la câteva luni, pe 7 mai, ar fi împlinit 72 de ani, la fel ca bunul lui prieten Vladimir…
Recentele trei volume ale Scrisorilor lui George Stanca, publicate în anul 2026, reprezintă, fără îndoială, valoroase “Cărţi de suflet” unde simţămintele distinsului autor, cunoscut poet, eseist şi memorialist, doctor în ştiinţa literaturii, se asociază cu sentimentele celor care aveau să părăsească scena vieţii mai devreme ori mai târziu.
Nu aş putea pierde din vedere aportul substanţial, atât în pregătirea editorială, cât şi în apariţia efectivă a Scrisorilor, al distinsei sale Doamne Lena Stanca, aleasa fiinţă care i-a fost alături până în ultimele lui ceasuri, împărtăşind împreună toate bucuriile, satisfacţiile, împlinirile, dar şi momentele mai puţin agreabile ale vieţii. Se cuvine, de asemenea, să menţionez acţiunile comemorative organizate de Lena Stanca în amintirea soţului ei iubit, la unele dintre acestea fiind prezent semnatarul rândurilor de faţă.
Se impune să amintesc faptul că unele dintre Scrisorile sale au fost evocate contextual în anumite materiale publicate de mine în gazeta Curierul Naţional cu privire la nume sonore ale culturii şi spiritualităţii române.
Pot sublinia cu multiple argumente că presa autohtonă este mai săracă de când a dispărut condeiul lui George Stanca şi nu s-a mai întors niciodată.
Recomand cititorilor tineri şi mai puţin tineri ai cotidianului de faţă să îşi îmbogăţească bibliotecile personale cu această amplă lucrare evocativă unde faptele se îmbină armonios cu simţămintele.
