DIURPANEUS, supranumit şi … Decebal (I)

„Din Zei de-am fi scoborâtori,

C-o moarte tot suntem datori;

Totuna e dac-ai murit

Flăcău ori moş îngârbovit,

Dar nu-i totuna leu să mori,

Ori câine-nlănţuit”.

George Coşbuc: Decebal către popor

In perioada secolului I AD spaţiul Carpato-Dunărean-Pontic ne apare ca o mare zonă de hărţuire a populaţiei autohtone tracice, care este continuu prădată, furată, împinsă, lovită, izbită şi jefuită de popoarele noi sosite care reuşesc să se aşeze şi … să-şi creeze propria “istorie” şi “cultură”, furând-o de la noi. Grecii sosiţi în patru valuri din zona Estică a Mării Caspice (1900-1400 î.Hr.) s-au aşezat liniştiţi şi sunt şi ei acum cuceriţi de… Romani… şi vor sta sub jugul acestora 500 de ani, mai mult ca noi, dacii,… dar “minune”, ei nu-şi vor “schimba” limba, ci, numai noi tracii, şi nu în 500 de ani, ci în 100 şi ceva! Să fie aceasta adevărat, ori adevărat e că limba dacilor a fost aşa zisă “latină barbară” după cum ne spunea Nicolae Densuşeanu, şi, în felul ăsta, ei, dacii, nu au mai trebuit să înveţe “o nouă limbă”, şi s-o uite pe a lor?

In această perioadă, în vara anului 87 AD, împăratul roman Domitian trimite, sub comanda lui Cornelius Fuscus, trupe romane să ocupe Dacia de la nordul Dunării. Acesta trece pe un pod de vase Dunărea, la Tapae (Porţile de Fier) dar este atacat de daci, prin surprindere, şi… învins. Legiunea romană a V-a Alaude este complet nimicită iar generalul ei Cornelius Fuscus, ucis în luptă. Dar cine a fost conducătorul armatei dacice? … Numele lui, numele dacului învingător, a fost consemnat numai de Tacitus (din opera căruia se va inspira Orasius în secolul V AD şi Iordanus, sec. VI AD) …  numele lui era… Diurapneus “Cel Orfan”, un tarabostes din Sud-Vestul Daciei, care a fost apoi divinizat, ca un semizeu, de populaţia dacică, supranumindu-l De-cebalus, “Neam de Cal” ori “Pe Cal”, “Cavaler”, ori “i norogul” (Ducipalul) şi căruia, regele dac de atunci, Duras, printr-un gest nobil şi inteligent, îi va ceda tronul. Pe vasul funerar decoperit la Grădiştea de Munte – Sarmi-seget-usa (eu mă grăbesc să curg – sanscrită) – apar două ştampile cu inscripţia: de ce balus pers corilo, ce se poate traduce “Decebalus a plătit înălţarea la cer”… iar dacă îl citim în oglindă “Oliroc Srep Sula Beced: Viteazul Cal s-a sinucis.

Dar inscripţia se mai poate citi şi: “de cebalus persco rilo”: “De neamul calului va pieri duşmanul” (Adrian Bucurescu, Dacia Secretă, Ed. Arhetip, Bucureşti, 1998, p. 183). Se pare că acest blestem a circulat printre Daci până la dispariţia imperiului Roman.

Goţii care se credeau urmaşii Geţilor au avut un rege cu nume predestinat, alaric, Inorogul, născut în … Dacia, care, purta în sufletul lui acest blestem, astfel că la începutul secolului V AD, vizigoţii, conduşi de Inorog au părăsit Hemus – Peninsula Balcanică şi au pătruns în Italia. Alaric cucereşte Roma la 24 August 410 AD, distrugând-o până în temelii, trecând-o prin foc şi sabie … Să se fi îndeplinit astfel blestemul lui De-Cebalus ?

Dacii s-au luptat sub stindardul lupului, stindard tradiţional al tracilor: capul de lup cu corpul de dragon; Romanii au avut capitala, Roma,  întemeiată şi ea “sub semnul lupului”… şi după vechile legende, de un raman, Enea-Strălucitorul, plecat din zona Oltinei (Oltina-Latina).

Dar şi numele de Roma încă nu-şi are rezolvată originea, provenienţa. Anul înfiinţării Romei nu este sigur. Nici numele ei nu este de la Romulus, cum afirmă legenda păstrată de la istoricul Titus Livius: “condita urbes, conditoris nomine appellata” – ci de la situaţia oraşului, aşezat lângă o apă, “râu” sau “rumon” (cuvânt trac ori etrusc echivalent pentru râu). Romulus nu a putut fi întemeietorul ei, ci doar fiu al oraşului de pe “râu” sau “rumon”, fiul Romei.

Intreaga legendă cu Romulus, pare a fi fost împrumutată, spune Titus Livius, mai degrabă, din vechile legende ale poporului pelasgic (tracic), din care şi ei se trăgeau. Aşa că, ei, dacii şi romanii, vorbeau aceeaşi limbă şi dacă vrem să lăsăm la o parte anii… nu este o ironie a istoriei că azi ei, Romanii, se numesc italieni, iar noi tracii-pelasgi, Români?

Dar să revenim la viteazul Diurpaneus-Decebal; ca rege, reface unitatea statală a Daciei, întăreşte armata şi stabileşte legături de alianţă cu popoarele vecine formând noua Confederaţie Dacică, Dacia încadrându-se între graniţele naturale precizate ulterior de Ptolomeu, din Carpaţi şi până la Nistru (Tyros) şi de acolo la Dunăre. Neamurile getice împrăştiate în răsăritul Moldovei până dincolo de Bug, iazygii şi roxalanii, se vor alătura şi ei Confederaţiei opusă Romei.

Din timpul lui Decebal datează construcţiile grandioase de la Sarmisegetuza, dacă nu chiar înainte de el, incinta sacră, discul solar de andezit, sanctuarele patrulatere, cât şi atelierele metalurgice de la Grădiştea Muncelului, capabilă să producă un fier cu o puritate de 99, 97% (Andrei Vartic, Magistralele tehnologice ale civilizaţiei dacice, Ed. Basarabia, Chişinău, 1998, p. 51). In acelaşi timp la Roma Domitianus nemulţumeşte pe contemporanii săi prin “politica de grandoare” ce o duce: secătuirea finanţelor, propagarea despotismului, reprimarea cruntă a creştinismului.

La 18 Septembrie 96 AD Domitianus este asasinat de un libert iar în ziua următoare armata şi conspiratorii îl vor proclama împărat pe bătrânul senator Marcus Cocceius Nerva, care îl va adopta ca fiu şi asociat pe Marcus Ulpius Traianus la 29 Octombrie 97 AD.

Traian, după învingerea Germanilor, supărat pe “dispreţul pe care-l aveau dacii faţă de romani” (Pliniu cel Tânăr), hotărăşte mărirea efectivelor militare din Moesia inferioară, construieşte castrul de la Bărbos-Galaţi, consolidează fortificaţiile din oraşele pontice până la Tyros (Nistru), dispune terminarea şoselei de la malul sudic al Dunării la Cazane (inscripţia Tabula Traiana confirmă aceasta). Dar adevărata cauză a reizbucnirii războiului cu Dacia o constituie aurul pe care Dacia îl stăpânea, reprezentând pentru Roma un “el dorado”, o “californie” a antichităţii.

Traian adăuga celor nouă legiuni de la Dunărea mijlocie şi inferioară, încă alte patru, aduse din provinciile germane şi alte două create special cu prilejul primului război dacic. La 25 Martie 101 Impăratul Traian părăseşte Roma aşezându-se în fruntea a 150000 de soldaţi, ca să cucerească… ce?… o ţară de analfabeţi, fără limbă şi cultură?… o ţară cu foarte puţină populaţie (cum le place ungurilor să spună de noi)? O ţară de agricultori fără o forţă armată? Dacă eram aşa de puţini de ce îi trebuiau lui Traian 150000 de soldaţi?!… Dacă eram aşa de săraci de ce veneau la noi?!…

In vara anului 101 legiunile romane conduse de Traian debarcau la Lederata (Rama) şi se îndreptau spre Acidava (Varadita). Decebal îi lăsă să pătrundă până în Banat, concentrându-şi oastea în zona de la Tapae-Bucova, unde Traian obţine o modestă victorie. Totuşi această victorie deschide romanilor drumul spre Ţara Haţegului situată în apropierea nucleului dacic din Munţii Suryanului (Surya – zeul soarelui la vechii vedici). Datorită diversiunii făcute de Decebal, care se aliază cu burii, bastornii şi roxalanii trecând Dunărea şi atacând aşezările romane acum aşezate între Dunăre şi Pontul Euxin (Constanţa), Traian este silit să-şi retragă o parte din legiunile din Dacia, pentru a-i respinge pe daci şi pe aliaţii lor din sudul Dobrogei, unde mai târziu, în 109, va ridica Monumentul de la Adamclisi şi Tropaeum Traiani. Alţi istorici spun că acesta a fost ridicat de daci.

In primăvara anului 102 Traian preia ofensiva, străbate Muntenia prin pasul Bran, învingându-l pe Decebal. In urma păcii încheiate, Decebal pierde Banatul, Ţara Haţegului, Oltenia, Sudul Munteniei şi al Moldovei. In decembrie 102, la Roma, Traian primeşte numele de dacicus (învingător al dacilor).

Traian întăreşte linia Dunării cu efective militare

Intre 103-105, cu ajutorul lui Apolodor din Damasc (Siria), reconstruieşte podul de piatră de peste Dunăre la Drobeta-Turnu Severin (adevăratul constructor al podului fiind Burebista). Apolodor din Damasc era cel mai vestit arhitect al timpului său; lui i s-a încredinţat mai târziu construcţia Columnei lui Traian (ciudat că pe columnă a uitat să-şi prezinte podul!). A scris şi o carte despre construcţia, ori mai corect spus reconstrucţia podului, care însă s-a pierdut; cuprinsul ei pare să-l fi cunoscut Dio Cassius, care dă în istoria sa o descriere amănunţită şi exactă a podului. Marile construcţii de poduri au întotdeauna ceva simbolic, aproape eroic, semnificând tot atâtea mărturii curajoase despre perpetua silinţă umană de a înlătura piedicile pe care natura le aşterne adeseori în calea noastră; menirea lor este înlesnirea legăturilor de comunicaţie sigure între un ţărm şi altul… cât despre reconstrucţia podului de către Apolodor, acesta a însemnat înlesnirea jefuirii ţării noastre, a subjugării şi sclaviei poporului dac, a cotropirii în proporţie de 14% a teritoriului Daciei, cum încă mai spun unii dintre “istoricii noştri”, în scop “civilizator”! Constantin cel Mare, dac născut în satul Niş de la Sudul Dunării, va reconstrui şi el acest pod la aproape 200 de ani după retragerea trupelor romane din Dacia. De ce îl va fi reconstruit el dacă după retragerea romanilor locurile au rămas pustii, goale, aşa cum susţin unii istorici?

Si dacă înrobirea, înjosirea, jefuirea o numesc dânşii proces civilizator, de ce să nu le spunem şi ruşilor tot… “civilizatori” pentru că şi ei ne-au “civilizat” mai bine de 50 de ani, de am rămas săraci după atâta “civilizaţie”… ori “bunului prieten Hitler” şi germanilor săi care văzând că nu vrem să intrăm în război alături de ei ne-au “civilizat” împărţind cu generozitate trupul ţării: Transilvania la unguri, Bucovina la ruşi, Cadrilaterul la bulgari.

Al doilea război al lui Traian împotriva lui Decebal, începe în vara anului 105, când Traian soseşte la Drobeta-Turnu Severin. (Reamintim că între timp a avut loc o tentativă de asasinat împotriva lui Traian care însă a eşuat. Ar fi schimbat oare reuşita atentatului soarta noastră de azi ?… Am fi arătat diferit ?… Am fi vorbit o altă limbă?… Iată întrebări ce rămân fără răspuns.) Să revenim deci la armatele romane, care, doritoare nu de faimă ci de aurul şi averile dacilor, înaintează în trei coloane:

• prima coloană înaintează pe Valea Cernei (prin locurile unde legendele tracice povesteau că venea tocmai din Nordul Egiptului, să moară pasărea phoenix; ea ţinea în cioc cel mai vechi însemn pelasgic, iar în gheare “smirna”; din cenuşa ei, undeva în munţii Cernei, pasărea Phoenix renăştea). Aşadar prima coloană romană înaintează prin Valea Cernei, Ţara Haţegului, ajunge la cetăţile Costeşti, Blidaru şi Piatra Roşie, pe care le distruge.
• a doua coloană urcă pe Valea Jiului, pe la Castrul de la Bumbeşti, pătrunzând în Masivul Suryanul pe la Baniţa.
• a treia coloană, condusă de Traian, se deplasează de la Drobeta la Sucidava şi Romula, străbate Valea Oltului până la Castra Traiana (Simbotin-Vâlcea), ajunge la Tilişca, apoi la Căpâlna.