Războaie uitate

Înainte ca bunicul bunicului bunicului bunicului meu să se fi născut, acesta a fost pământul nostru: un loc foarte bun unde şi zeii noştri trăiau. Părinţii universului ne protejeau. Noi eram fericiţi, iubeam, vânam, aveam familii, case, o viaţă bună. Dar câteodată trebuia să luptăm. Duşmanii noştri: persanii, romanii, turcii şi ruşii îi deranjau pe zeii noştri, distrugeau, furau, încercau să ne ia pământul, copiii, soţiile, viaţa noastră. Ei ne spuneau că vor, de fapt, să ne ajute, să ne protejeze când, de fapt, vroiau aurul nostru, pământul nostru, viaţa noastră.  Ei încercau să ne ia până şi copiii, să-i transforme în soldaţii lor şi să-i facă să lupte şi să moară pentru ei, pentru persani, romani, turci ori ruşi.

Dar noi am descoperit furtul şi minciuna lor. Aşa că ne-am luptat ca să păstrăm ce este al nostru, ce trebuie să rămână mereu al nostru. Cu duşmanii nu poţi avea pace. Între ei şi noi nu putea fi nimic altceva decât Război!

Pe vremea:

• –  când civilizaţia Maya abia începea să existe
• –  când se năşteau Buddha şi Confucius
• –  când Zoroaster introducea o nouă religie în Bactria
• –  când Biblia abia se scria
• –  când fenicienii înconjurau Africa
• –  când Pitagora se năştea la Samos
• –  când, la Nemea, 70 de mile de Atena, începeau Jocurile Olimpice
• –  când Roma, forţă inexistentă încă, era sub conducerea ultimului rege etrusc Lucius Tarquinius Superbus …,

NOI, DACII, NE LUPTAM CU MARILE IMPERII ALE LUMII ŞI LE ÎNVINGEAM.

ŞI CINE SUNTEM NOI, DACII?

Suntem o ramură a tracilor, spunea Herodot în anul 425 î.H. Neamul tracilor a fost cel mai numeros din lume după inzi. Cunoscutul istoric al religiilor, Mircea Eliade, vorbeşte de neamul tracilor ca numărând peste 200 de triburi.

Iar Cassius Dio afirmă cu convingere: ”…Ei, tracii, erau daci!”

ŞI CINE AU FOST GEŢII?

În volumul 67 al “Istoriei romanilor”, Cassius Dio explică: „Eu îi numesc Daci, nume folosit de nativii înşişi, ca de altfel şi de romani, cu toate că unii dintre scriitorii greci se referă la ei numindu-i Geţi.”

Şi unde trăiam noi, dacii, atunci, la orizonturile lumii vechi?

Era Nistrul graniţa naţiunii noastre sau axa ei?

Dar Dunărea?

Examinând o hartă primită de la profesorul Ion Pachia Tatomirescu, suntem îndemnaţi să constatăm că:

• –  la nord, la Marea Baltică, erau ţinuturile: Susudava, Selidava şi Costobocia
• –  central: Maramabista, Tirageţia, Crisia, Abutela şi Geţia
• –  la sud: Moesia, Thracia, Macedonia, Frigia, Bithinia şi Pontul
• –  la vest: Panonia şi Sigynia
• –  la est: Masageţia şi Tauro-Tracia
• –  Mările interne erau: Tracică, Getică şi Masagetică.

În „Tristele”, Ovidiu îi descrie pe daci, subliniindu-le aspectul fizic şi trăsăturile caracteristice pe care le-a putut constata îndeaproape în perioada în care a trăit în exil în ţara lor, a geto-dacilor:

„Îi vezi călări, venind şi ducându-se prin mijlocul drumurilor. Între ei nu-i unul care să nu poarte tolbă, arc şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei. Au glasul aspru, chip sălbatec şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte. Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată. Mâna lor dreaptă e totdeauna gata să înfigă cuţitul pe care-l are legat la şold orice bărbat.”

La distanţă de vreo opt secole unul de altul, Herodot şi Iordanes descriu acelaşi episod al istoriei: sosirea pe teritoriul nostru, masagetic, în anul 529 î.H., a lui Cirus cel Mare, rege persan, stăpân al unui vast imperiu întins de la Marea Mediterană şi până la Indus. Forţa lui militară, adevărată maşină de război, concepută pentru a zdrobi orice încercare de rezistenţă, cedează în faţa viteazului popor geto-dac, iar Cirus cel Mare moare într-o luptă cu masageţii.

Herodot descrie detaliat cum au început şi cum au continuat ostilităţile.

Cirus a trimis la regina masageţilor, Tomiris, văduvă pe atunci, ambasadori, pretinzând că ar vrea să o ia de nevastă, evident din raţiuni politice. Tomiris, conştientă că Cirus doreşte, de fapt, regatul ei, refuză să discute cu trimişii acestuia.

Înfruntat astfel, Cirus a pornit cu armată împotriva reginei Tomiris. Ajungând în faţa apei Araxes, a fost nevoit să se oprească şi să înceapă construirea unui pod.

Regina Tomiris îi trimite un mesager, oferindu-i câteva alternative: să oprească lucrările şi să se întoarcă liniştit acasă pentru a putea trăi fericit şi în pace; dacă Cirus nu acceptă sfatul ei, ci continuă să construiască podul şi apoi să-i atace ţara, ea se va retrage cale de 3 zile depărtare pentru a-i da posibilitate agresorului şi armatei sale să treacă apa, după care lupta poate începe; sau să se retraga el, agresorul, cale de trei zile depărtare de pod iar ea, Tomiris, va trece apa pe teritoriul lui şi…pot începe lupta.

Comandanţii de armată îl sfătuiesc pe Cirus că este mai înţelept şi mai benefic strategic să-i permită reginei Tomiris să  să se ostenească şi să traverseze ea apa şi apoi să dea lupta pe terenul cunoscut de ei, pe pământul persan. Intervine însă lidianul Croesus care-i spune lui Cirus că nu este bine să-l lase pe inamic să intre în ţara lor, fiindcă războiul este război şi, dacă Tomiris îl va câştiga, ea cu armata ei nu se vor întoarce acasă, ci vor deveni stăpâni absoluţi în Persia; iar în cazul în care Cirus va câştiga lupta, el va câştiga doar pământul care este deja al lui… Acelaşi lidian îl învaţă pe Cirus cel Mare o stratagemă pentru câştigarea războiului. ”Ei, masageţii – spune el – nu sunt obişnuiţi cu mâncare şi băutură multă. După ce vom trece podul, vom lăsa în spatele armatei noastre toată mâncarea şi băutura, practic nepăzită, în aşa fel încât masageţii să o captureze, să mănânce şi…să se îmbete. Noi ne vom întoarce repede şi îi vom zdrobi”.

Cam aşa s-au şi întâmplat lucrurile. În final, o treime din armata reginei Tomiris a fost distrusă în luptă. Printre prizonieri se găsea şi Spargapises, însuşi fiul reginei.

Când Tomiris a aflat ce s-a întâmplat, i-a trimis imediat un sol lui Cirus, acuzându-l că e însetat de sânge şi lipsit de mândrie deoarece printr-o înşelăciune i-a măcelărit o treime din armată. L-a sfătuit să-l elibereze imediat pe fiul ei, pe Spargapises-Spargapus, şi să părăsească ţara, nerănit şi triumfător. „Refuză şi jur pe Soare că vei vedea ce înseamnă să fii însetat de sânge”, îi transmite, prin sol, furioasa regină. Spargapises, trezindu-se din beţie, l-a rugat pe Cirus să-l dezlege şi, o dată ce dorinţa i-a fost împlinită, a preferat să plece, bărbăteşte, spre celălalt tărâm, curmându-şi viaţa.

 Tomiris se dezlănţuie, strânge toate forţele din regat şi reîncepe lupta. De data aceasta, zeii sunt de partea reginei, duşmanii sunt zdrobiţi şi fug din calea masageţilor.

La început, armatele îşi aruncă reciproc ploi de săgeţi, după care urmează confruntarea decisivă când lăncierii persani sunt întâmpinaţi de geţii purtători de săbii şi de topoare.

Persanii sunt, în cele din urmă, învinşi. Cirus însuşi este ucis în această luptă. Tomiris îi găseşte corpul al cărui cap îl va lua cu sine şi îl va scufunda într-un vas plin de sânge. Astfel, Cirus cel atât de însetat de sânge va avea ceea ce-şi dorise…

Herodot face o distincţie clară între masageţi şi sciţi în sensul că ei sunt două popoare diferite.

Iordanes urmăreşte în continuare destinul viteazei Tomiris, învingătoare în lupta cu Cirus. Regina va înfiinţa oraşul Tomis iar această informaţie prezintă un interes deosebit pentru localizarea marii întinderi a regatului masaget în urmă cu 500 de ani î.H.

 O vizită pe străzile şi în pieţele Constanţei s-a terminat cu o tristă constatare: deşi am văzut multe statui, nu există nici măcar una care s-o reprezinte pe viteaza Tomiris. Este evident că oficialităţile urbei de la malul Mării Negre nu cunosc istoria propriului lor oraş sau, dacă o cunosc, nu consideră necesar s-o omagieze pe viteaza Tomiris, fondatoarea oraşului. Trist, dar adevărat!

Întretăind versurile poetei Valentina Ciaprazi cu imaginaţia izvorâtă din informaţiile lui Iordanes, aducem un omagiu fierbinte acestei regine masagete care, în anii sângeroşi ai începutului istoriei străvechi, a repurtat o victorie zdrobitoare împotriva agresorilor persani:

                     „Năpraznică nălucă cu ochi de flori de iris       

                      Cu plete lungi şi blonde, sălbatică Tomiris,

                      Regină de la mare şi până la Carpaţi,

                      Pe calul alb, în spume, condus-ai dacii fraţi…

                      Şi ai jurat pe Soare, Spargapus să-l răzbuni

                      Atunci când la Zalmoxes plecat-a, la străbuni.

                      Şi l-ai învins pe Cyrus, persanul sângeros

                     Ce până să te ştie fusese… norocos.

                     Azi joacă dacii liberi, joc lângă foc de jar

                     Nu-i nimeni să-i învingă hotar până-n hotar.

                     Sărută vântul rece obrazul tău, regină,

                     Când flori albastre, roşii şi galbene-ţi închină

                    Şi eşti regină dacă la Pontul Euxin

                    Peste-un popor falnic cu un măreţ destin.”

Galeria Uffizi din Florenţa are expus un tablou al acestei regine, pictat în 1.450.

Alt tablou al reginei Tomiris cu capul lui Cyrus, pictat de Rubens, se găseşte la Boston, la Muzeul de Arte Fine, iar un altul la Muzeul Louvre din Paris.

În Muzeul Frick din marea metropolă americană New York este expusă o superbă statuie a lui Tomiris reprezentând-o pe pe regină stând în picioare, cu capul spre mâna dreaptă ridicată, mână în care ţine capul lui Cirus, cel însetat de sânge şi pe care l-a învins în anul 529 î.H. 

Este revoltător faptul că, în timp ce străinii se mândresc cu opere de artă simbolizând o eroină a trecutului nostru istoric, oraşul românesc pe care ea l-a fondat şi care îi poartă numele, Tomis-Constanţa, a ignorat-o şi continuă să o ignore cu desăvârşire. Uitare sau reavoinţă? 

Războiul reginei Tomiris cu Cirus cel Mare este un război uitat… Război uitat, război nemenţionat în manualele româneşti de liceu.

15 ani mai târziu, în anul 514 î.H., marele rege persan Darius, fiul lui Histaspe, vrând să spele ruşinea suferită de înaintaşul său, Cirus cel Mare, soseşte în fruntea a 700.000 de luptători, construind un pod de vase din Calcedon şi până în Bizanţ.

El dorea să-i vadă mai de aproape pe acei geţi “care se credeau nemuritori”. Şi…a avut ocazia!

La început, Darius a cerut-o în căsătorie pe fiica lui Antirus, regele geţilor.

Dispreţuind o eventuală înrudire, geţii l-au refuzat. Înfuriat, Darius construieşte un alt pod, de astă dată peste Dunăre,  pătrunzând pe teritoriul nostru. Dar…norocul nu-i surâde.

Învins la Tapae, Darius se retrage, în grabă mare, fără să se mai oprească, până în Moesia. Visul lui cel mare i-a fost spulberat de regele nostru, Antirus.

Manualele noastre de istorie nu menţionează nici acest război.  Război uitat, război nemenţionat în manualele româneşti de liceu.

Din informaţiile pe care le avem de la Iordanes, ştim că, după moartea lui Darius cel Mare, fiul său, Xerxes, voind să răzbune insulta tatălui său, porneşte împotriva noastră cu o armată de 1.000.000 de luptători: 700.000 de ostaşi, 300.000 de auxiliari, cu 1.200 de corăbii de război şi 3.000 de vase de transport.

În ciuda numărului foarte mare de ostaşi, Xerxes nu va reuşi să-i învingă pe geţi şi este nevoit să se întoarcă acasă, aşa precum venise.

Război uitat, război nemenţionat în manualele româneşti de liceu.

Oare aceste trei războaie au fost numai ale oamenilor ori şi ale zeilor, aşa cum credeau strămoşii noştri? Oricum, persanul zeu Ahura Mazda este învins de trei ori de zeul nostru, Zalmoxes.

Continuându-ne călătoria prin istoria zbuciumată, dar plină de fapte de vitejie, a înaintaşilor noştri, aflăm de la Tucidide că, prin anii 431- 424 î.H., Sitalces, un rege al tracilor odriş, ia în stăpânire teritoriul Dobrogei într-o încercare de unificare a triburilor geto-dacice.

În anul 341 î.H., regatul Odriş este cucerit de Filip al II-lea al Macedoniei.

Între timp, în anul 339 î.H., sosesc în Dobrogea sciţii conduşi de Ateas şi care, ajutaţi de regele Filip al II-lea, reuşesc să o  cucerească.

Geţii dobrogeni se reorganizează şi, cu ajutorul unei armate gete din Muntenia, care-l avea ca rege pe Gudila, reuşesc să învingă trupele macedonene.

Din scrierile lui Iordanes aflăm că Filip se vede nevoit să ceară pace. El o va lua de soţie pe Medopa (Meda?!), fata regelui Gudila (Kothelas?!).

Război uitat, război nemenţionat în manualele româneşti de liceu.

Numai trei ani mai târziu, în 336 î.H., Alexandru Macedon îşi încearcă norocul într-un război fratricid. La început, el se întâlneşte cu tribalii de la sudul Dunării, al căror rege, Syrmos, se va retrage pe o insulă de pe Dunăre, reuşind să împiedice debarcarea trupelor macedonene.

Convins că rezistenţa tribalilor se datorează geţilor nord- dunăreni, Alexandru trece Dunărea în timpul nopţii şi-i atacă pe geţi. Aceştia, mai buni strategi, se retrag în câmpia getică, lăsându-l pe Alexandru Macedon să „se bucure”‚ singur, de aşa-zisa victorie.

Mândru, învingătorul care încă nu pierduse în luptă niciun soldat, trece înapoi Dunărea, dar va avea surpriza neplăcută de a-i vedea pe câţiva dintre propriii lui soldaţi înecându-se.

Anii trec iar foştii generali ai lui Alexandru Macedon nu au  noroc în luptele cu Daco-Geţii.

De la istoricul Arrian aflăm despre generalul Zopyr-ion, trimis să cucerească oraşul Olbia, de la gurile Bugului. Nu reuşeşte şi, întorcându-se înfrânt cu armata-i de 30.000 de oameni, prin Dobrogea, este atacat de geţi. El îşi va pierde nu numai cea mai mare parte a armatei, dar şi propria-i viaţă. Cei câţiva supravieţuitori, ajunşi în Macedonia, vor povesti despre dezastrul pe care l-au suferit.

Prin anul 306 î.H., Lisimah, fost general a lui Alexandru Macedon, va fi învins de două ori de regele get Dromichetes. În urma primului război, în jurul anului 300 î.H., fiul lui Lisimah ajunge prizonier pentru 8 ani la Dromichetes care, însă, îl va elibera prin anul 292 î.H., încărcându-l cu daruri.

Ambiţiosul general Lisimah va conduce el însuşi o a doua expediţie, de pedepsire de data aceasta,  împotriva lui Dromichete. Geţii se retraseră pustiind totul înaintea invadatorilor astfel că, în curând, armata macedoneană va ajunge să sufere de foame şi de sete.

Pentru a-şi desăvârşi opera tactică, Dromichete se foloseşte de iscusinţa unui fals dezertor, un căpitan din armata sa, pe nume Seuthes care, după ce câştigă încrederea lui Lisimah, reuşeşte să-i rătăcească pe macedoneni prin locuri greu de umblat, prin Câmpia Bărăganului. Izolaţi şi pierduţi în locuri necunoscute, înfometaţi şi însetaţi, ei vor deveni pradă uşoară pentru geţi.

Istovită şi rătăcită, armata macedoneană a sfârşit prin a fi înconjurată şi capturată de geţii lui Dromichete. Soldaţii geţi îi duc pe prizonieri la Helis, cetatea de scaun a regelui get.

Din scrierile lui Plutarch aflăm că Lisimah, sorbind cu nesaţ apa proaspătă oferită de biruitori, după atâtea zile de însetare, ar fi exclamat: „pentru cât de mică plăcere am ajuns din rege, rob!”

Lisimach şi luptătorii săi sunt ospătaţi din vase de aur, în timp ce regele Dromichete şi tovarăşii lui serveau o masă sărăcăcioasă din vase de lut şi cupe de corn. Acest tratament diferit are un tâlc pe care toţi mesenii l-au înţeles: Lisimach şi-a părăsit traiul bogat şi luxos ca să lupte… împotriva cui? A unor oameni obişnuiţi. Dar vitejia şi strategia în lupta împotriva unui agresor nu au nimic de-a face cu luxul sau cu modestia.

Dromichete îl va elibera în cele din urmă pe Lisimach care îi va da înapoi regelui get cetăţile pierdute.

Pausanias scoate în evidenţă diplomaţia lui Dromichete care, interesat într-o pace de durată, se va înrudi cu regele Lisimach căruia i-o va da de soţie pe propria lui fiică şi astfel regele get devine ginerele regelui macedonean.

Războaie uitate, războaie nemenţionate în manualele româneşti de liceu!

Anul 146 î.H. îi aduce pe romani lângă Dunăre, ei reuşind să cucerească teritorii dacice sud-dunărene, cum a fost Macedonia.

Anul 106 î.H. îi aduce faţă în faţă pe dacii nord-dunăreni şi pe cotropitorii romani. Pentru că trupele romane se implicaseră agresiv şi nediplomatic în treburile dacilor, aceştia din urmă pătrund adânc în teritoriul sud-dunărean şi produc pagube mari romanilor. Minucius Rufus, guvernatorul Macedoniei, reuşeşte cu greu să-i înfrângă. Această victorie discutabilă a fost, însă, serbată ca un eveniment deosebit la Roma!

În jurul anului 82 î.H., la conducerea statului dac se află Burebista, un viteaz fără egal, strateg de mare clasă, iubitor al pământului şi al neamului său.

Potrivit informaţiilor pe care le aflăm de la Strabon, Burebista era capabil să mobilizeze o armată de 200.000 de oameni, cifră foarte impresionantă pentru acele vremuri.

Burebista reface statul dac, reuşeşte în 10 ani să pună bazele unui regat mare şi puternic, cu centrul în Transilvania, şi reuneşte câteva dintre provinciile vechii Dacii: Selidava, Costobocia, Maramabista, Tirasgeţia, Panonia, Crisina, Moldodava, Geţia iar la sud de Dunăre recâştigă o parte din Sigynia, Moesia şi Tracia.

Anul 44 î.H., în loc să fie anul de confruntare finală dintre Burebista şi Cezar, va fi anul marelui dublu asasinat politic, anul când cei doi vor fi eliminaţi de propriii lor oameni ”de încredere”, amânându-se astfel confruntrarea celor două mari puteri.

Dar coşmarul provocat de cotropitorii romani abia începe.

Guvernatorul Macedoniei se implică în lupta dintre regii geto-daci Roles, de o parte, şi Dapyx şi Zyraxes, de cealaltă parte.

Se vorbeşte de strămutări de populaţii; astfel, în anul 28 î.H., generalul roman Sextus Aelius Catus va muta „sub observaţie” 50.000 de geţi în sudul Dunării, în timp ce Tiberius Silvanus Aelianus, guvernator al Moesiei, strămută în provincia sa 100.000 de trans-danubieni. Cifrele, dacă sunt adevărate, evidenţiază doar bogăţia umană a Daciei nord-dunărene..

În anul 69 d.H., daco-geţii, aliaţi cu roxalanii şi iazigii, trec Dunărea, iarna, şi provoacă mari pierderi umane şi materiale invadatorilor romani aşezaţi acum, ca la ei acasă, pe teritoriul dacic sud-dunărean.

În anii 85-86 d.H., asistăm, în sudul Dunării, la marele atac al dacilor conduşi de Duras şi de tânărul Decebal, aliaţi cu sarmaţii şi bastarnii.

Dacii pătrund adânc pe teritoriul Moesiei, decimând armata romană, omorându-l chiar şi pe guvernator. Războiul dus de daci şi de aliaţii lor a fost scurt, fulgerător şi distrugător.

În anul 87 d.H., împăratul Domiţian îl trimite pe generalul Cornelius Fuscus într-o expediţie de pedepsire a dacilor. Marele rege dac Decebal, folosind obiceiurile străbune de luptă, îl va atrage într-un război ingenios, reuşind nu numai să-i înfrângă pe romani, dar să-l omoare pe însuşi Fuscus.

Un an mai târziu, în fruntea armatei romane, Tetius Iulianus îi va înfrânge pe daci la Tapae. Şi totuşi romanii se vor retrage, încheind cu dacii o pace rapidă, poate şi datorită faptului că în Câmpia Panoniei romanii tocmai au fost învinşi de marcomani şi cuazi (triburi socotite a fi ”germanice”).

Cu vădită admiraţie pentru daci, Dio Cassius subliniază faptul că Dacia, deşi devine un stat clientelar al Imperiului Roman, primeşte de la ”stăpâni” mari sume de bani şi meşteri pricepuţi pentru construcţii „de pace şi război”. Decebal devine astfel posesorul unui arsenal performant şi de temut!

Dar anii trec şi Roma, ajunsă acum un mare imperiu, refuză să mai plătească ”tribut” Daciei. Ba chiar mai mult:doreşte să o jefuiască nerealizând că îşi va distruge singurul şi temutul scut ce o proteja de barbarii din răsărit.

În anul 106 d.H., după două campanii consecutive, în  fruntea a 150.000 de soldaţi, împăratul Traian intră în Dacia şi începe acel odios război de agresiune pe care îl câştigă.

 Se cuvine să facem o paranteză citându-l pe Cassius Dio care îl descrie pe Traian ca fiind un homosexual. În ”Istoria Imperiului Roman” (Cartea LXVIII), Cassius Dio îi schiţează lui Traian un portret negativ: ”…ştiu desigur că el iubea băieţii tineri ca, de altfel, şi vinul.” Mulţi tineri  din imperiu au căzut victime ”marelui împărat”.

Deşi Decebal este învins în războiul din 106 d.H., armata de mercenari a romanilor va ocupa doar 14% din teritoriul Daciei şi pentru o perioadă nesemnificativă de timp, de aproximativ 146 de ani.

Această înfrângere a dacilor, deşi foarte limitată ca spaţiu şi timp, este prezentată extensiv şi deformat în manualele româneşti de liceu drept actul de naştere al poporului român.

Din păcate, enormitatea unei astfel de concepţii a otrăvit – şi încă otrăveşte – mintea şi sufletul multor generaţii de elevi din România. Perpetuarea ideii că noi, românii, suntem rezultatul  ”combinaţiei”, al ”amestecului biologic” dintre femeile dace şi romanii cuceritori este nu numai falsă, dar şi periculoasă pentru că incumbă ideea că dacii au fost exterminaţi şi că ”noul” popor, cu limba şi cu tradiţiile lui milenare, trebuie să privească mereu cu umilinţă spre ţara din care, cu aproape două mii de ani în urmă, au venit cotropitorii mercenari conduşi de romani, ne-au anihilat şi ne-au făcut alt popor, asemănător cu al lor… Acest lucru nu s-a întâmplat!

Timp de zeci de ani de zile s-a încercat să ni se inducă ideea că poporul român s-a născut din doi bărbaţi şi nicio femeie… Aberația este atât de evidentă, încât nici nu mai trebuie demonstrată.

Este de datoria noastră ca, pe baza dovezilor pe care le avem la dispoziţie, să repetăm cu fruntea sus ceea ce susţinem de peste zece ani: Noi nu suntem urmaşii Romei! 

În anul 252 d.H., Regalian, un strănepot al lui Decebal, îi va alunga, prin luptă, pe romani şi va restaura vechiul regat al Daciei care va include: Selidava, Costobocia, Maramabista, Tirasgeţia, Crisia, Abutela, Moldadava, Sigynia, Geţia, Moesia, Tracia şi Macedonia.

Regalian va înlocui dinarul roman cu regalionul de argint. Va fi urmat la tronul Daciei de soţia lui, Suplycia. Această perioadă a rămas neclară ori necunoscută pentru unii istorici care continuă să creadă că Dacia mai era ocupată şi la acea vreme de romani.

Regalian va fi urmat la tronul Daciei de soţia lui, Suplycia, care va bate şi ea o monedă proprie.

Trebuie făcute câteva precizări care vor clarifica confuziile care încă persistă în mintea unor români. 

De-a lungul a vreo trei secole, s-a perpetuat neadevărul potrivit căruia, în scurta perioadă de ocupaţie romană, dacii ar fi învăţat limba de la soldaţii romani şi ar fi uitat-o complet pe a lor… Falsul este cu atât mai evident cu cât ştim că trupele romane cu mercenarii lor nu au ocupat niciodată 86% din teritoriul Daciei! Dacă aserţiunea latinofililor ar fi corectă, atunci ardelenii şi oltenii, de exemplu, nu s-ar putea înţelege deloc verbal cu moldovenii, căci romanii nu au pus piciorul în Moldova. Cum se face, însă, că ardelenii şi oltenii se înţeleg perfect cu moldovenii? Răspunsul logic şi de bun simţ a fost dat, printre alţii, în anul 1839, de către Felix Colson, un cunoscut istoric francez romanofil care, în lucrarea sa despre viitorul Principatelor Moldovei şi Valahiei, îşi exprimă convingerea că nu dacii au învăţat limba de la romani, ci, dimpotrivă, romanii au învăţat-o de la daci. Afirmaţia care, de fapt, nu este singulară, este cu atât mai importantă cu cât vine din partea unui romanofil.

Mai mult decât atât, cercetători ca Bogdan Petriceicu Hașdeu, Nicolae Densuşianu, Marja Gimbutas, Napoleon Săvescu, W.Ryan & W.Pittman şi mulţi alţii dovedesc că spaţiul de geneză al poporului dac este chiar vatra Vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe.