Restul coloanelor romane pornite din Moesia inferioară, trec pe la Bran, Bratocea, Oituz. Bătălia pentru Sarmisegetuza Regia se dă la începutul verii anului 106 AD, cu participarea legiunilor a II-a adriutix, a IV-a flavia felix şi a unui detaşament (vexillatio) din Legiunea a VI-a ferrata. Dacii resping primul atac, dar sunt distruse conductele de apă care aprovizionau capitala Daciei. Cetatea este incendiată, sunt retezaţi toţi stâlpii sanctuarelor în incinta sacră, se distruge întreaga fortificaţie. Războiul, însă, continuă. Prin trădarea lui Bacilis (confident al regelui dac), romanii găsesc în albia râului Sargesia, tezaurul lui Decebal (evaluat de Jerome Carcopino la 165500 kg. de aur şi 331000 kg. de argint; vezi Marcela Nica, Istoria Românilor, Ed. Mondan, Bucureşti, 1994, p. 26). Ultima luptă cu oastea regelui dac are loc la Porolissum (Moigrad).
Era adânc înrădăcinat în firea tracilor obiceiul de a nu se teme de moarte. De aceea se spunea despre ei că plecau la luptă mai veseli decât în oricare altă călătorie. In retragerea spre munţi, Decebal este urmărit de cavaleria romană condusă de decurionul Tiberius Claudius Maximus. Religia dacică a lui Zalmoxes admitea sinuciderea ca o ultimă uşurare pentru cei prea greu loviţi de nenorocire, ba chiar o înalţă şi prea măreşte cu făgăduinţe supra naturale. Dacii care au ascultat ultima cuvântare a lui Decebal, se împrăştie şi se sinucid. Numai nesupusul rege,mai mare decât zeul său, nu-şi caută uitarea în moarte, ci încearcă să se sustragă dinaintea romanilor, în speranţa măreaţă că va mai putea găsi încă, în străfundurile munţilor sau în codrii neumblaţi, mijlocul de a pregăti reînceperea luptei şi răzbunarea. Dar cavaleria romană îl urmăreşte fără ragaz, este gata să pună mâna pe el, şi atunci marele Decebal îşi împlineşte destinul punându-şi capăt zilelor. Scena măreaţă a morţii sale poate fi regăsită pe Columna lui Traian.
Am fost şi eu la Sarmi-seget-usa, la Gradiştea Muncelului şi ceea ce mi s-a părut ciudat a fost lipsa de rămăşiţe arheologice ca: săgeţi, săbii, vârfuri de lănci etc. pe care ne-am fi aşteptat să fi rămas sub pământul colinelor călcate de “vitezele” legiuni romane. Am găsit o linişte desăvârşită nu numai din punctul de vedere al dezinteresului arheologic dar şi din punctul de vedere al lipsei fie şi a unui vârf de săgeată romană care să dovedească că s-au dat lupte în acea zonă.
Am fost zdrobiţi, învinşi dar… nu nimiciţi!
Ne putem mândri cu Decebal! Dar cu Traian ?… Ce a avut el comun cu noi ?!… Vom vedea!
Reşedinţa lui Decebal
Oricine tânjeşte după un stăpân, servitor se va numi.
Istoria lumii pare uneori extrem de ciudată şi controversată. In jurul anului 1574 un călugăr spaniol numit Alphonso Ciaccone prezintă în premieră basorelieful lui Apolodor din Damasc sculptat pe Columna lui Traian în Roma, basorelief care înfăţişa, spune el, scene din cele două campanii militare în cucerirea Daciei ale sus-numitului împărat (101-102 AD şi 105-106 AD).
Arată, într-adevăr, ciudat că, exact ei, Romanii, nu au lăsat nici o mărturie scrisă despre Columna de Piatră, o adevărată piatră de hotar a culturii antice, chiar ei, care obişnuiau să scrie atât de mult despre orice, oriunde. Si va fi acelaşi spaniol care va fi primul să stabilească faptul că toate basoreliefurile columnei se referă la aceste două dramatice războaie dintre Roma Imperială şi strămoşii poporului Român (Ion Miclea şi Radu Florescu, Decebal şi Traian, Ed. Meridiane, 1980, p. 11). Redăm aici descrierea exactă făcută de Părintele Ciaccone (călugăr bine pus la punct cu aspectele majore ale realităţii italiene ale sec. XVI) primei scene a columnei lui Traian: “Reşedinţa lui Decebal era un palat magnific, decorat cu columne şi portrete, probabil situat pe ţărmul nordic al Dunării, pe care împăratul Traian îl va ocupa ulterior, dând ordine să se păstreze toată mobila regală. Momentul culminant este în timpul “Tratatului de Pace” temporar încheiat în 102 AD între Traian şi Decebal. De-a lungul esplanadelor de sus ale palatului se putea vedea o presupusă statuie a însuşi regelui Decebal, sculptura putând reprezenta în acelaşi timp unul din marii săi predecesori, îmbrăcat în costumul naţional dacic. Poarta principală a palatului se vede că era îndreptată spre Dunăre. Frontul ei înfăţişa trei tineri complet dezbrăcaţi, fiecare ţinând câte o torţă. Cel din mijloc avea arătătorul şi braţul drept ridicate, cărând torţa cu mâna stângă, având două crucifixuri în mâna dreaptă. Aceste ultime două sculpturi pot fi considerate ca imagini ale aşa-numiţilor “lars”, adică acele divinităţi care indicau în cadrul vechii mitologii dacice cine avea grijă de casă şi cine o păzea. Aparent, nimic înăuntrul unei case nu putea fi ascuns de aceşti mici “Zei de casă” deoarece se credea că ei deţin focul şi lumina, fiind extrem de credincioşi locatarilor casei lor.
Această nouă descriere contravine, bineînţeles, cu ceea ce am fost învăţaţi decenii de-a rândul în şcolile comuniste. Mulţi dintre noi au crezut mereu că vechii daci ar fi fost un fel de sălbatici şi ţărani primitivi, locuind în bordeie sub pământ, în timp ce aveau mari şi numeroase mine de aur împrejur; şi care, aşa cum susţin aceiaşi istorici, au trebuit să aştepte venirea “romanilor civilizatori” conduşi de “strămoşul nostru” Traian însuşi, pentru a putea ajunge la “societăţile de elită” ale lumii antice. “Civilizatorii” au fost în realitate trupe mercenare romane care pe durata primului an de şedere pe bucăţile de teritoriu cucerite, aveau să devină “faimoase” nu numai pentru că au furat tezaurul regelui Decebal (după ce l-au forţat pe viteazul rege să se sinucidă) dar şi prin ulterioara lor considerare de către un val de istorici iresponsabili ca fiind promotori ai progresului social. El, împăratul Traian, avea să ia credit postum pentru “civilizarea” noastră într-un mod similar în care, secole mai târziu, l-au aplicat conducătorii fanarioţi străini de neamul nostru, fasciştii sau ruşii. Fiecare dintre aceştia şi-a dat osteneala să ne “civilizeze” mai bine decât predecesorii săi, nelăsând în urmă decât numai sărăcie şi suferinţă nefericitei populaţii autohtone daco-române.
Să fi devenit aceşti aşa numiţi “creatori de istorie” orbi, şi să nu vadă frumoasa şi totodată reala interpretare de mai sus a primelor scene ale Columnei lui Traian? Bineînţeles, foarte posibil ca ipotezele călugărului spaniol să se dovedească greşite dar totuşi, pentru a înlătura orice presupunere greşită, se cere întâi încercat să se facă cunoscută, ca apoi, efectiv să se dovedească că este eronată. Respectiva imagine despre Columna lui Traian de care vorbim este înregistrată la numărul 231 în albumul lui Ciaccone, în timp ce ea apare la 357 conform elaboratei analize a basoreliefului făcută de cuplul de istorici Miclea-Florescu. Aceşti doi istorici, reputaţi profesionişti, susţin cu tărie că scena descrie prima campanie a împăratului Traian, îmbarcarea la portul Ancora în drumul său către Dacia, alături de el fiind sora sa Maria şi soţia Plotina (fapt puţin verosimil deoarece este puţin probabil ca împăratul Traian să-şi fi reprezentat pe columnă mama şi sora dezbrăcate; părerea noastră este că cele trei figuri reprezintă pe cei trei Lars, zeităţile dacice ale casei).
Au existat mai multe ipoteze privind semnificaţia scenelor columnei şi multe altele vor apărea în viitor, dar un singur lucru poartă semnificaţia sa eternă de piatră: înăuntrul graniţelor unei super-bogate ţări, în mod special prin terenurile aurifere, pare foarte plauzibil ca cei mai de seamă conducători locali să se fi bucurat de viaţă şi palate capabile să-i facă invidioşi chiar şi pe “civilizaţii” regi şi împăraţi ai Europei de mai târziu!
