Aflându-mă la Florenţa în toamna anului 1975 la un simpozion european ca Secretar al “Uniunii Internaţionale a Studenţilor”, am ajuns din întâmplare la un loc ce mi-a atras imediat atenţia. Era o placă comemorativă din marmură albă amplasată în 1915 pe o clădire de pe strada Leonardo da Vinci nr. 10 unde era inscripţionat acest text în limba italiană: “Prinţesa Elena Koltzoff Massalski Ghika, 1828-1888, de origine albaneză, româncă prin naştere, florentină prin adopţiune, s-a înnobilat şi s-a glorificat prin propriile ei merite, pentru virtuţile alese, de suflet şi talent, sub numele european de Dora d’Istria.”. Acolo Prinţesa locuise trei decenii, decedând în ziua de 17 noiembrie 1888 la vârsta de 60 de ani; a fost înmormântată în Cimitirul Trespiano din Florenţa.
După ce mi-am notat acea inscripţie în carnetul meu de însemnări, am dorit să aflu unele aspecte biografice despre această personalitate culturală consultând mai multe surse de informare.
Numită la naşterea sa în 3 februarie 1828 Elena Ghica, dânsa era fiica Marelui Ban al Craiovei, Mihail Ghica (1794-1850) şi a Caterinei Ghica de origine greacă, nepoata de frate a Domnitorilor Grigore al IV-lea Ghica, primul domnitor pământean al Ţării Româneşti după un secol de domnii fanariote (1822-1828) şi Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842). Tatăl Elenei fusese un pasionat colecţionar şi arheolog, fondator al “Muzeului Naţional” din Bucureşti, iar mama ei se afirmase ca o talentată traducătoare şi publicistă. În casa lor Elena i-a cunoscut pe marii scriitori ai timpului Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu şi Dimitrie Bolintineanu. A fost un copil-minune care impresionase nu doar societatea românească, dar şi mediile culturale europene: încă la vârsta de 5 ani ea învăţase câteva limbi străine (greaca veche şi greaca modernă, latina, franceza, italiana, engleza, germana); la 14 ani ea a tradus poemul epic homerian “Iliada” în hexametri germani, traducerea fiind publicată în “Gazette Universelle” ce apărea la Leipzig; a compus muzică inclusiv pentru poezia “La Istru” scrisă în 1848 de Ion Heliade Rădulescu; a făcut multe picturi îndeosebi peisaje; a practicat sporturi ca scrima, echitaţia şi înotul; obişnuia să participe la partide de vânătoare ale adulţilor ş.a. I.H. Rădulescu i-a dedicat în 1846 – când ea avea 18 ani – poezia “La Elena” care începea astfel: “Am văzut o surioară:/Mult e dulce, graţioasă,/Ca un angel de frumoasă!/De-i vedea-o, n-o mai uiţi./Cu cosiţă castanie,/Ochii-albaştri ca seninul,/Faţa-i albă-ntrece crinul;/S-o vezi, soro, n-o mai uiţi.”. Elena îşi amintea: “Copil încă, stam lângă mama şi ascultam cu inima bătând pe Heliade Rădulescu rostind poemele sale. Eram lângă Bucureşti în vila poetului, înconjurată de flori şi umbră, la adăpost de arşiţa unei zile din iulie, ascultând numai vocea lui şi privind cu ochii spiritului fantasmele uriaşe rechemate de imaginaţia sa creatoare.”.
Elena Ghica s-a căsătorit în februarie 1849 cu principele Aleksandr Koltzov Massalski, locotenent de husari, descendent al unei vechi familii ruse, care fusese detaşat la Legaţia Imperiului Ţarist de la Iaşi, Capitala unde familia Ghiculeştilor munteni se refugiase la curtea Domnitorului moldovean. Ulterior Elena Ghica s-a stabilit la Sankt Petersburg unde s-a consacrat studiului şi promovării relaţiilor mondene. În urma protestelor faţă de invadarea Ţărilor Române de către trupele Rusiei în octombrie 1853 Elena a fost avertizată de autorităţile ţariste că ar putea fi exilată pe viaţă în Siberia dacă atitudinea sa nu va înceta; Elena părăseşte definitiv Rusia în primăvara anului 1855 şi se desparte de facto de soţul ei.
Îşi asociase pentru cariera culturală şi publicistică viitoare numele “Dora d’Istria”, interpretarea acestuia fiind următoarea: “Dor de Istria” – o sintagmă compusă din jocul semantic Dora/dor şi Istria/anticul nume tracic Istros al Fluviului Dunărea. Sub această nouă “identitate” ea se va afirma pregnant în cultura românească şi europeană. La 11 iunie 1855 Dora d’Istria a fost prima femeie care a escaladat după o expediţie de 3 zile Vârful Mönch (4.105 metri) din sistemul Jungfrau în Alpii Elveţieni fixând acolo drapelul Valahiei sale dragi în culorile alb, galben şi albastru; peste 5 ani, la 1 iunie 1860 ea era a treia femeie care escalada Vârful Mont Blanc, după Marie Paradis/1808 şi Henriette D’Angeville/1838. A fost considerată ca una dintre primele feministe din Europa prin lucrările sale intitulate “Les femmes en Orient” şi “Des femmes par une femme”. În perioada 1875-1876 dânsa a venit în România, prilej cu care Regele Carol I i-a conferit Ordinul “Bene Merenti”, Clasa I pentru “merite literare remarcabile”. Anterior, în aprilie 1867 Dora d’Istria primise titlul de “Cetăţean de onoare al Atenei”, pentru prima oară acordat unei personalităţi feminine. A sprijinit cu însufleţire activităţile “Societăţii pentru Cultură şi Literatură Română în Bucovina” ţinând mai multe conferinţe la Cernăuţi, oraş aflat atunci în Imperiul Austro-Ungar. A avut relaţii de amiciţie cu anumite personalităţi încoronate ale Prusiei şi Braziliei, cu numeroşi patrioţi albanezi şi greci, savanţi şi scriitori italieni, francezi şi germani.
Iată câteva aprecieri la adresa sa din partea unor minţi luminate ale României: *Gheorghe Ionescu-Gion (1857-1904): “Pentru epoca şi mediul în care a trăit, pentru puterea de asimilare cu care fusese înzestrată şi pentru care citiri şi studii neîncetate i-o măreau continuu, pentru scrierile sale a căror varietate în subiecte nu este întrecută decât de mulţimea lor, Dora d‘Istria merită pe deplin titlul de «femeie extraordinară»…A voit să facă totul. A tratat istoria popoarelor balcanice, dar a tratat şi folclorul lor; a scris despre situaţiunea lor politică, dar a scris şi despre situaţiunea femeii în Orient şi de pretutindeni; s-a ocupat cu plantarea arborilor exotici în Toscana, dar s-a ocupat şi cu istoria şi critica artistică ale picturii şi sculpturii…A fost o eminentă ziaristă pe care nu cerinţa imperativă şi inexorabilă a foii zilnice, ci bogăţia şi noutatea subiectelor o îndemnau să producă mult şi de toate felurile.”; *Nicolae Iorga (1871-1940): “Această femeie de o rară orientare literară, cu o mare facilitate de scriitor, cu o curiozitate mereu trează şi cu un devotament neobosit pentru cauzele cele mai nobile, naţionale şi sociale.”; *Eugen Lovinescu (1881-1943): “Miile de pagini pe care Dora d’Istria le-a consacrat Greciei sub titlul «Excursions en Roumélie et en Morée» sunt atât de aprofundate, atât de compacte, atât de înţesate de fapte şi observaţii, încât suntem derutaţi când vrem să le rezumăm sau pur şi simplu să ne facem o idee.”.
De asemenea, am găsit anumite remarci străine despre personalitatea şi creaţia Dorei d’Istria: *Charles Yriarte, jurnalist şi grafician francez (1832-1898): “Dora d’Istria a citit totul şi a adnotat totul; ea vorbeşte corect nouă limbi şi le scrie cu mare eleganţă. Pariziană ca Gavarni, italiană ca Belgiojoso, spaniolă ca Larra, germană ca Goethe, rusoaică precum Puşkin, valahă ca o Ghika, grecoaică precum Botzaris sau Lordul Byron, ea este unul dintre cele mai curioase exemple de ceea ce poate o natură bine dotată.”; *Richard Cortambert, geograf şi scriitor francez (1836-1884): “Dora d’Istria se bucură astăzi (în 1866 – n.n.) de o imensă notorietate; în puţini ani numele său a devenit celebru în toată Europa; operele sale au o originalitate puternică, opiniile sale sunt largi, erudiţia sa este vastă şi în acelaşi timp profundă; ea merită – o spun franc – de a fi plasată printre scriitorii cei mai stimaţi ai epocii noastre.”; *Angelo de Gubernatis, filolog şi poet italian (1840-1913): “Înainte de Carmen Sylva, Dora d’Istria era singura femeie-scriitoare din Orientul balcanic, devenită ilustră în Europa… Ceea ce caracterizează mai ales opera literară a Dorei d’Istria este un melanj de spirit frondeur şi un înalt idealism umanitar.”; *Adam Wolf, istoric şi profesor universitar austriac (1822-1883): “Prin lucrările şi studiile ei, prin activitatea care îi umple în singurătate zilele şi nopţile sale Dora d’Istria a făcut aşa încât este cu neputinţă a o uita, a făcut ca numele Dora d’Istria ce şi-a ales să fie citit împreună cu nobilele spirite din secolul nostru (al XIX-lea – n.n.), ca ideile ce ea le expune să străbată lumea ca scântei de flacără, ca toţi cei care se interesează de operele inteligenţei să se simtă fericiţi de a o vedea şi de a-i vorbi.”.