Dragoste 1. Câine, Dragoste 2. America, Eu când vreau să fluier, fluier şi Box pot fi vizionate pe Netflix.
Regizorul Florin Şerban spunea că, probabil, ”Dragoste 2. America” este cel mai valoros film al său, în timp ce un cunoscut critic de film aprecia ”Dragoste 1. Câine” (cronica noastră, aici ) ca fiind mai bun.
Personal, nu aş face o comparaţie între cele două, mi se par două stiluri diferite de a face cinema. Dar pot să spun că mi-au plăcut amândouă, primul fiind şi cel prin care Florin Şerban a reuşit să-mi atragă atenţia ca o prezenţă inovatoare şi originală în cinema-ul românesc actual.
Există, ce-i drept, o similitudine: în ambele natura şi muzica (o coloană sonoră inspirat aleasă, de fiecare dată) joacă un rol important, personajele făcând parte dintr-un ansamblu aproape cosmic ale cărui reguli le descifrează pe parcurs.
Cadrul natural, extrem de pitoresc, este oarecum asemănător cu cel din ”Dragoste 1. Câine”, dar iubirea este mai puţin instinctuală şi mai mult trecută prin filtrul raţiunii (deşi pasională, ardentă, ca orice iubire).
Aici protagoniştii sunt Anton (Igor Babiac) şi Beatrice (Emõke Pál, foarte inspirat aleasă în rol), care, împreună cu David (Constantin Dogioiu) alcătuiesc un triunghi amoros care va genera multe complicaţii.
Iubire imposibilă, melancolie, neîmplinire, orgolii, despărţiri – par a fi ingredientele care stau la baza relaţiei dintre Anton şi Beatrice, una sofisticată şi în care ambii protagonişti fac o analiză psihologică a legăturii lor şi a implicaţiilor acestei pasiuni pe alocuri devastatoare.
Dialogurile, presărate cu citate cu caracter filosofic, sunt întrerupte de cadre lungi în care personajele se întorc la natură.
De ce afirm că există multă filosofie în această peliculă?
Iată ce spune Anton: ”Mă uit înapoi şi îmi zic: Tot ce rămâne din noi e responsabilitate şi vină – restul dispare”. Sau: ”cineva a spus: cu cât există mai multă luciditate, cu atât există mai multă dramă” (foarte adevărat şi profund, n.m.)
Ori un citat din Sfântul Augustin: ”Dacă taci, să fie din iubire. Dacă strigi, să fie din iubire”. Iubire de Dumnezeu sau iubire terestră, după împrejurări.
Astfel, o poveste care ar fi putut fi banală capătă valenţe superioare, intuieşti o complexitate interioară a personajelor care mi-a amintit pe alocuri de filmele lui Béla Tarr.
Anton şi Beatrice fug unul de celălalt, deşi se caută cu disperare, îşi doresc cu ardoare o îngemănare, o contopire a sufletelor-pereche. Însă se îndoiesc în acelaşi timp, iar îndoiala şi orgoliul vor duce în cele din urmă la despărţire, chiar dacă la un moment dat se hotărăsc să fugă împreună într-un tărâm unde fericirea pare a fi promisă celor care îndrăznesc.
Vorbind despre această trilogie (deocamdată neterminată), regizorul Florin Şerban spunea: ”Sunt multe feluri de a vorbi despre dragoste, dar nu cred că pot vorbi despre dragoste altfel decât metaforic” şi ”Ce nu e spus e mai important decât ce se spune”.
Într-adevăr, ambele creaţii de până acum abundă în subînţelesuri şi sensuri ascunse. Două filme de artă, necomerciale, recomandate cinefililor care îşi doresc să găsească şi în cinematografia actuală autohtonă aşa ceva.
