S-a scris mult despre relaţia romantică dintre Veronica Micle şi Mihai Eminescu. Destinul a făcut ca cei doi să se nască şi să moară în aceiaşi ani: 1850 şi 1889.
Încep articolul de faţă cu o serie de episoade relevante despre această relaţie: *Marele nostru poet Mihai Eminescu s-a întâlnit pentru prima oară cu Veronica Micle în primăvara anului 1872 când era student la Viena; dânsa venise în Capitala Austriei împreună cu soţul ei, profesorul universitar Ştefan Micle care avea stabilită o întâlnire cu rectorul Universităţii din Viena, plecând în ţară după trei zile; Veronica va mai rămâne şase luni pentru un tratament medical, suferind de psoriazis (boală cronică de piele). *În noiembrie 1874 Eminescu se întoarce la Berlin pentru a-şi susţine examenele la Facultatea de Filosofie a Universităţii; pe 10 noiembrie el promite că va sosi la Viena pentru a prezenta în cadrul unei serate organizate de Veronica Micle o poezie pe un subiect folcloric românesc şi acea promisiune a fost respectată. *La 6 august 1879 moare profesorul Ştefan Micle, soţia sa rămânând văduvă; Veronica vine la Bucureşti rugându-l pe Eminescu să intervină pentru urgentarea pensiei ei de urmaş şi cu acest prilej se discută planul de căsătorie a celor doi tineri îndrăgostiţi. *În acelaşi an Eminescu, la intervenţia lui Titu Maiorescu, ajunge la casa familiei Kremnitz din Bucureşti unde el predă lecţii de limba română tinerei Mite (căsătorită cu doctorul Wilhelm Kremnitz, medic al Familiei Regale a României şi cumnatul lui Titu Maiorescu) de care se îndrăgosteşte. *Peste aproape un deceniu, la 15 aprilie 1888, la insistenţele Veronicăi care mersese la Botoşani ca să discute cu dânsul, Eminescu se mută definitiv la Bucureşti pe fondul agravării bolii psihice incurabile de care suferea.
Au fost publicate o serie de lucrări despre relaţia complexă dintre Mihai Eminescu şi Mite Kremnitz, la trei dintre acestea referindu-mă în cele ce urmează:
i) În cartea scrisă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu – viaţa se arăta: “La câteva zile după Anul Nou, la 4 ianuarie 1879, de ziua Mitei, Eminescu sosi cu un album legat în piele roşie care cuprindea o singură poezie «Cu mâne zilele-ţi adaogi»… În iarna lui 1878 şi în primăvara lui 1879 substituirea Veronicăi, din ce în ce mai îndepărtată, s-a produs tot mai accentuat. La câteva zile după o scenă de dragoste foarte scurtă şi, dacă e să credem cuvintele eroinei, foarte livrescă (deoarece, după îmbrăţişarea survenită în cursul unei lecturi, Eminescu foarte emoţionat ar fi căutat într-un volum din Dante, aflat la îndemână şi ar fi citit partenerei sale uimite scena sărutului dintre frumoasa Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta din celebrul Cânt al V-lea), poetul s-a înfăţişat femeii care îl vrăjise o clipă până la uitare de sine, aducându-i drept prinos al admiraţiei sale poezia «Atât de fragedă…», concepută şi lucrată tot la Iaşi şi, desigur, pentru Veronica.”. Oferirea manuscrisului acelei poezii îl alarmează pe Maiorescu determinându-l să scrie la 1 iunie 1879 în jurnalul său de însemnări zilnice: “Grea epoca Eminescu.”.
ii)Şerban Cioculescu în cartea sa Viaţa lui I.L. Caragiale evoca următoarea scrisoare adresată la 2 septembrie 1879 lui Mihai Eminescu de Veronica Micle care citise poezia acestuia “Atât de fragedă…”: “Versurile tale mi-au făcut o durere să simt că o figură «souverainement supérieure» m-a alungat afară din sufletul tău unde poate fără drept şi fără veste mă introdusesem. Scriindu-ţi, plâng lacrimi de durere, durere nouă şi necunoscută mie până acum şi care poate e cu atâta mai amară, cu cât îmi vine într-o stare destul de tristă (rămăsese văduvă de o lună – n.n.).”. Comentariul lui Şerban Cioculescu este: “Toată scrisoarea e vrednică de citit pentru simţirile frumoase, de suferinţă şi resemnare care dovedesc că, oricare ar fi fost purtările, Veronica nu avea un suflet de rând.”.
iii) În eseul Introducere la miracolul eminescian Constantin Noica scria aceste cuvinte despre legătura romantică dintre Mihai Eminescu şi Mite Kremnitz: “Lecţiile de română s-au desfăşurat – cum era normal – ca în orice poveste cu Abélard şi Héloïse. Ştim asta, Abélard, profesorul lui Héloïse, s-a îndrăgostit de Héloïse şi, după ce a fost scandalul care a fost, astăzi la Paris Abélard şi Héloïse reprezintă principalul monument din nu ştiu ce mare cimitir.”.
Relaţia dintre Veronica şi Eminescu nu a fost lipsită de alte momente de tensiune. De pildă, implicarea lui Maiorescu, influenţat de Caragiale în relaţia directă a celor doi. Iată faptele relatate de Şerban Cioculescu în cartea anterior menţionată. Maiorescu este vizitat de Caragiale care îi înşiră pe toţi prietenii intimi ai doamnei Micle; la puţin timp după aceea Eminescu vine la Maiorescu acasă şi acesta îl întreabă: “În ce mreje ai fost de n-ai dat atâta vreme semne de viaţă?”, iar Eminescu i-a răspuns: “Domnule Maiorescu, situaţia e mult mai serioasă decât credeţi; vreau să mă căsătoresc.”. Încremenit de răspuns, Maiorescu îi aduce unele obiecţii: căsătoria comportă greutăţi; amândoi sunt săraci, fără situaţie ş.a., întrebând lapidar: “Şi atunci – poezia?”; el continuă pe un ton direct şi brutal: “Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâşierea pe care ţi-o pricinuiesc, dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţă nu merită această cinste, n-o merită. Înainte de dumneata, a fost prietena altora, a fost şi a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el.”. Eminescu a rostit un singur cuvânt: “Canalia!” şi a plecat. Criticul literar comentează: “Apoi a lipsit iarăşi multă vreme de la Maiorescu şi a publicat «Luceafărul» în almanahul«România jună» de la Viena, poate jenându-se să-l dea la «Convorbiri» unde Maiorescu ar fi recunoscut cadrilul figurativ al poemei: Luceafărul – Eminescu; Cătălina – Veronica, Cătălin – Caragiale, Demiurgul – Maiorescu!”. În scrierea intitulată Luceafărul din volumul Din pragul apusului Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti arăta că printre vechile sale hârtii găsise următoarea însemnare: “Luceafărul, Eminescu, Caragiale. Păstreaz-o pentru mult mai târziu. 1892, iunie.”.
Studiind volumul Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu de Augustin Z.N. Pop, am văzut facsimilul unei epistole a Veronicăi Micle, trimisă din Iaşi la 8 decembrie 1880 Domnului şi Doamnei Haşdeu, care conţine acest paragraf: “De mult voiam să Vă scriu, dar atât sunt de deznădăjduită, încât nu mai am curajul. Dl. Maiorescu a trebuit până şi în privinţa căsătoriei mele cu Eminescu să-şi ilustreze fiinţa, căci după numeroase experienţe a decis că Dl. Eminescu va renunţa la alianţa proiectată. Nu e locul, nici timpul aci pentru a face comentariu şi asupra Liricului Poet, destul că s-a purtat faţă de mine aşa cum numai persoane din cercul literar al D-lui Maiorescu puteau să se poarte, Cerc care de alminterea însuşi Eminescu îi dă graţiosul nume de «Haremul lui Maiorescu» în care ilustrisima M-me Kremnitz e sultana favorită. Dar ce vreţi, scopul scuză mijloacele, acolo se face «De l’art pour art», adică înaltă «Literatură».”.
În ultima parte a scurtei sale vieţi Eminescu avea accese de gelozie pe fondul unor stări inconştiente, greu stăpânite. Într-o situaţie de acest gen el îi scria iubitei sale: “Tu trebuie să ştii, Veronica, faptul că pe cât te iubesc, tot aşa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire. Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie unde numai eu să am intrarea.”.
În anul 1889 Mihai Eminescu murea la 15 iunie, iar la 3 august Veronica Micle avea o soartă similară din cauza unei congestii cerebrale provocate de otrăvirea cu arsenic. De atunci în fiecare noapte senină Luceafărul de pe bolta cerească străluceşte deasupra locului de veşnică odihnă de la Mănăstirea Văratec al scumpei iubite de odinioară.
