…Desigur, este un joc de cuvinte. Discurile Blu-Ray (o apariţie tehnologică binevenită, de altfel) nu pot influenţa în niciun fel calitatea filmelor (artistice sau documentare) care sunt imprimate pe ele.
Mi-am permis doar un calambur menit să sugereze că, pe măsură ce ne apropiem de prezent (şi, iată, acum avem şi tehnologia 4K Ultra HD), calitatea şi autenticitatea peliculelor scad vertiginos.
Industria filmului traversează o criză pe care aş numi-o de conţinut – şi, atenţie, nu este vorba de o abordare elitistă gen ”doar filmele de artă merită vizionate, restul, la gunoi”. Chiar dacă mărturisesc că prefer filmele de artă, am admirat întotdeauna o peliculă bine făcută, chiar dacă aceasta se poate încadra în genuri precum SF, thriller, horror sau altceva. Însă şi aceste genuri au standardele lor, nu poţi clama că ai făcut un film cu supereroi sau un horror bun dacă nu le respecţi.
Într-un articol (Campionii lui 2019: originalitatea a murit, trăiască francizele!) publicat pe Cinemagia, la 1 ianuarie, Ştefan Dobroiu opina că ”Topul de mai sus (al filmelor cu cele mai mari încasări în 2019, n.n.) bate în cuie o tendinţă îngrijorătoare, şi anume obsesia marilor studiouri de la Hollywood de a-şi garanta încasările mari prin continuarea la nesfârşit a unor francize”, argumentând, cu date statistice: ”în 2009 nu mai puţin de şapte filme din top 10 nu erau continuări, iar şase erau poveşti originale. Am avut nevoie de doar un deceniu pentru a ajunge la nouă continuări şi nicio poveste originală…”.
Sigur, sunt date exemple concrete, gen saga Star Wars sau seriile Avengers sau Spider Man, dar ceea ce contează este principiul: nimeni nu se mai preocupă ca filmul prezentat să fie cu adevărat nou, original, şi nici măcar valoros (se ştie că în cazul remake-urilor sau al seriilor continuate la nesfârşit calitatea, de cele mai multe ori, lasă de dorit), importante fiind doar încasările.
Şi cum cine a văzut azi un ou mâine e posibil să vrea să vadă şi un bou (nu spun ”furat”, că asta ar însemna descărcare de pe torrents), povestea continuă, aducând în săli un public nerăbdător să primească o nouă ”porţie” şi rotunjind considerabil conturile bancare ale producătorilor.
Într-un comentariu la articol, un cinefil era de părere că ”producătorii şi distribuitorii oferă ce se vinde, ca în orice afacere. Nu e vina lor că ăsta e spectatorul român şi asta cere” (în material era vorba şi de încasările la filme româneşti, n.n.).
Desigur, ca enunţ e cât se poate de corect.
Numai că se creează un ”lanţ al slăbiciunilor”, fiindcă, dacă am împinge lucrurile la absurd, în cazul în care spectatorul va ajunge să ceară, într-o zi, filme snuff, producătorul… va trebui să-i dea ceea ce solicită, nu? Conform aceleiaşi legi a cererii şi a ofertei!
Probabil că producătorii nu sunt în totalitate ”vinovaţi” de această situaţie, cum spunea şi cel care a lăsat comentariul pe site. Dar sunt complici.
Fiindcă, în fond, filmul este (şi trebuie să rămână) o artă, chiar dacă poate fi socotit şi o industrie.
Încurajând remake-uri prost făcute sau adaptări care nu mai au legătură cu originalul, promovând excesul de sex şi dialoguri triviale asociat cu violenţa, negăsind măcar câţiva scenarişti care să vină cu conţinut nou şi de calitate, nu faci altceva decât să mai baţi un cui în coşciugul (din care se ridică deja câţiva zombie…) cinematografiei autentice.
