Unul dintre cele mai aşteptate, dar şi controversate filme ale anului trecut, Glass încheie o trilogie (din care mai fac parte ”Unbreakable” şi ”Split”) semnată M. Night Shyamalan.
Contrar opiniei generale, Glass mi se pare o reuşită, cu anumite minusuri, pe care le voi sublinia mai târziu.
Este, poate, momentul să spun că, dintre filmele regizate de M. Night Shyamalan, aclamatul ”The Sixth Sense” m-a dezamăgit, mi s-a părut un film destul de plictisitor, cu un final, ce e drept, remarcabil, apoi ”The Village” am găsit că nu e chiar atât de rău condus şi de fad pe cât s-a spus (în orice caz, te introducea într-o atmosferă aparte), dar avea un sfârşit dezastruos. De fapt, am impresia că regizorului american de origine indiană îi lipseşte mereu ”ceva” pentru a crea cu adevărat o capodoperă, în schimb remarc că de mai multe ori a fost ”pe aproape”, ceea ce, să recunoaştem, nu-i deloc puţin.
”Glass” pleacă de la o premisă extrem de ofertantă şi de la o idee originală: trei oameni cu personalităţi diferite, având afecţiuni psihice accentuate cauzate de traume suferite în trecut, comit o serie de acte ieşite din comun, crezându-se supereroi.
În cele din urmă, sunt internaţi într-o clinică psihiatrică şi ţinuţi în condiţii de maximă securitate, iar psihiatra Ellie Staple îi vizitează pe rând, pentru a pătrunde în mintea lor.
Aici e partea cea mai reuşită a filmului – deşi doi dintre ei aveau forţa fizică de partea lor, de la un moment dat încolo începe un joc ”de-a şoarecele şi pisica” pentru a-i descifra şi controla aproape exclusiv prin puterea minţii.
Şi, atât în cazul celui supranumit ”Bestia”, care avea multiple personalităţi, chiar discordante, cât şi al lui Elijah şi al lui David Dunn, acest joc are faţete captivante, pentru că nu ştii bine nici care va fi următorul pas şi nici care este adevăratul mobil al acţiunilor lor.
Dunn se erijează într-un supererou pozitiv, mereu în luptă cu ”Bestia”, care ucisese mai multe fete, iar Elijah e un fel de om din umbră, de eminenţă cenuşie care controlează totul mental.
Actorii joacă bine, dar rolul cel mai dificil mi s-a părut cel interpretat de James McAvoy (Bestia/Kevin Wendell Crumb/Patricia/etc), trecerea de la o personalitate la alta fiind ceva dificil şi fiind realizată destul de convingător, mai ales în condiţiile în care personajul în sine părea relativ necredibil.
Cei trei sunt analizaţi, păziţi, supravegheaţi – şi totuşi găsesc o cale de a evada, pentru a pune la cale o ultimă înfruntare grandioasă, menită să le arate lor înşile, dar şi lumii că au reale puteri de supereroi.
Găsesc că e o a doua realizare notabilă a peliculei – aceea de a arăta că toţi suntem simpli oameni, dar în acelaşi timp toţi putem fi şi supereroi, dacă chiar credem în asta. Rămânând totuşi o dilemă ce se cere a fi descifrată – doar afecţiunea psihiatrică declanşată de traumă a generat asta sau e un alt resort în interiorul nostru, unul specific uman?
Finalul e tensionat, parcă aşteptam măcar începutul acelei confruntări promise, totuşi mi se pare de remarcat, în plan psihologic, că într-adevăr singura care putea opri ”Bestia” era Casey, unica prizonieră ce supravieţuise unei întâlniri cu aceasta. Fata îi arată afecţiune – adică tocmai lucrul care-i lipsea şi care crease, de fapt, monstrul.
Filmul lui Shyamalan nu plictiseşte (asupra mea, cel puţin, nu a avut acest efect) şi reuşeşte, într-o intrigă asemănătoare unui păienjeniş, să rămână în limitele acceptabilului, neavând fisuri de logică izbitoare.
Totuşi, minusurile de care aminteam la început aş spune că sunt, pe de o parte, încercarea de a amesteca prea multe ingrediente în acelaşi recipient, în scopul de a ieşi un ”preparat”-capodoperă (ceea ce nu se întâmplă), iar, pe de alta, ”briza” de comercial care începe să adie de la un moment dat, făcând ca filmul să nu mai fie nici atât de autentic şi nici atât de credibil.
Per ansamblu, însă, mi s-a părut unul dintre filmele vizionabile ale anului 2019, care a dat producţii mai bune, dar şi (destule, din păcate) pelicule pentru care nu merită să plăteşti biletul de cinema.
