Titina Nica Țene
Eminescu rămâne o taină vie, nu una care se închide prin interpretare, ci una care se adâncește de fiecare dată când credem că am înțeles-o. El este, atât de bine, „de neînțeles și, totuși, plin de înțelesuri”.
Simplitatea lui e doar aparentă: limpezimea limbajului ascunde o densitate filozofică, mitică și metafizică greu de cuprins. Eminescu poate fi citit deopotrivă de un copil și de un savant, iar fiecare își ia adevărul său — fără ca vreunul să-l epuizeze. Tocmai aici stă paradoxul: claritatea formei și abisul sensului.
În el coexistă poetul popular și spiritul enciclopedic, romanticul visător și gânditorul tragic, naivitatea cosmică și luciditatea dureroasă. De aceea Eminescu nu poate fi „explicat” definitiv; poate fi doar re-citit, re-trăit, re-interpretat.
Poate că Eminescu nu trebuie înțeles pe deplin, ci acceptat ca mister, asemenea marilor mituri sau marilor iubiri: nu le deslușim, dar ne locuiesc.
Și, în mod paradoxal, cu cât încercăm mai mult să-l cuprindem, cu atât ne dăm seama că el ne cuprinde pe noi.
