Poezia eminesciană este mereu actuală prin lirism, prin fiorul pe care îl trasnmite, prin forma aproape de perfecțiune – dar mai este ceva.
Mihai Eminescu s-a referit de multe ori la transcendent, la acea zonă supra-umană despre care nu știm foarte multe, dar a cărei existență a fost susținută de mulți filosofi, de la Platon până la Kant.
Acest areal care iese în afara terestrului este prin esența sa veșnic, imuabil – și, ca atare, scrierile care se referă la el sunt perene.
Această tangență cu zona transcendentală este vizibilă pregnant în probabil cel mai cunoscut poem eminescian, ”Luceafărul”, dar și în alte scrieri.
”Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ți urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Și muma-mea e marea”.
Coborât pe pământ din sfere înalte, eroul eminescian uită de menirea sa și chiar se revoltă:
”Reia-mi al nemuririi nimb
Și focul din privire
- Publicitate -
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire…”.
Pentru a se reîntoarce, în final, acolo unde-i era locul:
”Trăind în cerul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece”.
Viața este chin, luptă, transformare. Spiritul este încătușat în trup, silit să se supună altor reguli.
”Mortua est!” e de aceeași sorginte:
”Văd sufletu-ți candid prin spațiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas… alb și rece.
Cu haina lui lungă, culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ți rămas încă viu –
Și-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială:
De ce-ai murit, înger cu fața cea pală?”.
Sau:
”Să văd cerul negru că lumile-și cerne
Ca prăzi trecătoare a morții eterne…”
Iar tema este reluată și în ”Întunericul și poetul”:
Întunericul: ”Căci lumea este piatră și ea nu te admiră
Ci tu, nebun și palid, la poalele ei plângi
Ca valul care cântă trecutul unei stânci”.
Poetul: ”Și tu crezi, geniu negru, că fără scop și țintă
A lumei und-amară mă-neacă, mă frământă?
Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele
Purtând pe frunte-mi raza a națiunii mele?”.
Pe Pământ, omul se află într-o misiune pe care, dacă o înțelege, lupta-i cu haina terestră va fi mai ușoară – totuși, nu lipsită de chin, de îndoială, uneori chiar de jertfă.
Trecerea prin viața terestră este un mister, după cum mister rămâne și lumea de dincolo.
Dar cu elementele care ne sunt accesibile ne putem strădui să reconstruim, fie și parțial, acest întreg pentru a înțelege încotro ne îndreptăm.
Eminescu a înțeles perfect aceste lucruri și le-a redat în versuri de o stranietate și de o frumusețe tulburătoare și azi, la 173 de ani de la nașterea sa.
Notă: De altfel, biblicul ”crede și nu cerceta” nu trebuie luat ad litteram, adică drept o interdicție care ar putea părea absurdă, venită din partea divinității. ”Nu cerceta” se referă la acea lume a esențelor, a monadelor despre care scria Kant, care este prin definiție incognoscibilă pentru ființa umană.
”Nu cerceta” pentru că îți irosești timpul, nu fiindcă ți se interzice să-L cunoști pe Dumnezeu.
