La librăria Mihail Sadoveanu din Capitală a avut loc joi, 18.10.2018, lansarea volumului de versuri „DEPARTE DE LUNĂ suspinând…” de Eva Constantinescu. Volumul a fost prezentat de publicistul Neagu Udroiu şi de criticul literar Valeriu Râpeanu. Actriţa Monica Davidescu, de la Teatrul Naţional din Bucureşti, a înfăţişat publicului într-o lectură personală de aleasă vibraţie artistică câteva din poeziile volumului. Au mai luat cuvântul editorul volumului, Ştefan Dulu, şi arhitectul Walter Riess, autorul ilustraţiilor acestei cărţi.
Autoarea a oferit autografe numerosului public prezent la acest eveniment literar.
Publicăm prefaţa criticului Valeriu Râpeanu la noul volum al Evei Constantinescu:
Florilegiu liric…
„De m-aş întoarce” îşi intitulează Eva Constantinescu prima poezie a noului său volum şi în cele paisprezece versuri citim profesiunea de credinţă a unei poete ce nu se sfieşte să mărturisească procesul fuzional dintre drumul unei vieţi şi universul care i-a zămislit fiinţa. E acea „întoarcere în timp” care i-a încercat pe toţi cei ce de la acel „mijloc al vieţii” au simţit neliniştea sufletească ce-i îndemna să arunce „peste uitare-o punte”, aşa cum autoarea însuşi spune în florilegiul liric pe care îl trimite astăzi cititorilor săi.
În calea uitării care se pogoară fără voia noastră şi erodează momente ale vieţii fie întunecate de încercări dramatice, fie luminate de caratele fericirii, Eva Constantinescu nu este copleşită de o durere strident clamată, şi nici nu se situează într-una din gamele euforiei. E o poezie a sentimentelor complexe, contradictorii chiar. Pentru că nu numai în poezia care deschide volumul mărturiseşte dorinţa de a se „întoarce”, ci şi alte versuri, precum cele ce poartă titlul „Aievea”. Aş spune mai mult, această dorinţă reprezintă un adevărat laitmotiv al volumului. Paradoxal, la un moment dat, şi încă din primele pagini ale cărţii, poeta nu-şi poate reprima un sentiment care îi tulbură sufletul şi exclamă: „Vreau să te uit”. Să aflăm aici o negare a gândurilor poetei? Dimpotrivă, aflăm dimensiunea morală care caracterizează „mărturisirile” unui „suflet de femeie”, ce trăieşte zbuciumul ce a marcat anii săi începând dintr-un trecut îndepărtat. Dar nimic nu s-a înecat în vâltoarea timpului. Caracteristică în acest sens e poezia „Cine credea…”, în care prezentul, trecutul şi viitorul se îngemănează, păstrându-şi fiecare conturul sufletesc. Bucuria reîntâlnirii „în amintiri, în gânduri”, dar şi al revenirii „cu zâmbetul şăgalnic ademenind tăceri” nu poate înlătura temerile ce se insinuează privind momentele când „străini şi singuri, demult plecaţi din lume, Vom fi poeme triste”.
Evocare căreia îi este dedicată o anume poezie, dar precum în vechile alesături ale artistului popular o aflăm întreţesută nu numai cu naturaleţe, firesc, cu spontaneitate şi cu o anume concreteţe. Mărturie a faptului că acest univers s-a întipărit în sufletul poetei, face parte din fiinţa ei şi îl evocă acum cu regretul că timpul a dus viaţa pe alte cărări. Dar ce a văzut, ce a îndrăgit „năzdrăvana copilă” nu a fost mistuit de timpul care a trecut. Şi aceasta pentru că atunci s-a plămădit sufleteşte o fiinţă umană, s-au ţesut vise, s-au sedimentat credinţe, pe care aluviunile anilor, împlinirile şi loviturile destinului n-au reuşit să le clintească.
Este sentimentul cu care încheiem lectura volumului „Departe de lună suspinând”, prin care Eva Constantinescu dovedeşte că poezia sa izvorăşte din credinţe perene, pe care nimic nu le-a ofilit.
