Al. Florin Țene
Romanul Departe de țară, apărut la Editura Franco (Brezoi, 2025), se înscrie în seria narațiunilor dedicate diasporei românești contemporane, configurând o frescă realistă a vieții emigranților români din Italia. Cartea poartă o dedicație emoționantă „cu aleasă prețuire distinsei familii Titina și Al. Florin Țene (10.02.2025)”, fiind dedicată, totodată, soției autorului, Cristina – jurnalistă de talent –, fiicei Lavinia-Georgeta și nepoatei Maria-Rebeca. În mod tulburător, volumul este scris în memoria fiului autorului, Ioan-Franco, mort în Italia – fapt biografic care imprimă întregii construcții epice o vibrație elegiacă și o adâncime afectivă aparte.
Cartea beneficiază de o prefață semnată de prof. dr. Mihaela I. Rădulescu (Drăgășani) și de o postfață amplă aparținând prof. dr. Elena Trifan (Ploiești), la care se adaugă studii privind aspectele limbajului românilor din Italia și elementele de civilizație italiană reflectate în roman. Cele 15 capitole compun o arhitectură narativă coerentă, cu un parcurs tematic ce urmărește experiența dezrădăcinării, confruntarea cu alteritatea și recuperarea identității.
Încă din primele capitole (Plaiul dacilor, Gustul amar al despărțirii), autorul configurează spațiul matricial românesc ca reper ontologic, în opoziție cu spațiul italian, perceput inițial ca promisiune a libertății și a prosperității. Italia devine însă un teritoriu al ambivalenței: al muncii cinstite, dar și al umilinței; al deschiderii culturale, dar și al degradării morale.
Descrierile mediilor sociale marginale (mafia, exploatarea, prostituția) susțin un realism dur, lipsit de concesii. Lumea capitalistă este reprezentată ca un mecanism care nivelează valorile și reduce ființa la funcția economică. Totuși, autorul evită tezismul, preferând să construiască personaje memorabile prin forța exemplului moral.
Capitolul V, sugestiv intitulat Drama Floricăi, concentrează tensiunea etică a romanului. Florica este tipologia emigrantei românce supuse exploatării subtile, presiunilor morale și tentațiilor degradante. Scena din pizzeria italienească – unde patroana o obligă să adopte o ținută provocatoare și să-și „aranjeze” comportamentul pentru a atrage clienți – este una dintre cele mai puternice secvențe ale cărții. Dialogul tăios, ritmul alert și contrastul dintre inocența personajului și cinismul mediului configurează o veritabilă dramă a conștiinței.
Florica refuză compromisul. Ea muncește pe plantații de tutun, îngrijește bătrâni, spală, curăță, dar nu acceptă degradarea. Într-o lume în care „reperelor sănătoase ale ființei sunt diluate de puterea banului”, eroina devine un simbol al verticalității morale. Naivitatea și bunătatea ei nu sunt slăbiciuni, ci forme ale rezistenței spirituale.
În plan simbolic, Florica este o Antigonă modernă: fidelă familiei, credinței și datoriei. Finalul romanului o surprinde reîntoarsă în țară, purtând cu sine experiența exilului, dar și demnitatea salvată.
Ion Nălbitoru nu scrie un roman naționalist, ci unul identitar. Vizitele la familii de români stabiliți în Italia, păstrarea tradițiilor (Paștele, sărbătorile de iarnă), întâlnirile comunitare – toate conturează ideea supraviețuirii spirituale în diaspora. Identitatea este definită nu prin opoziție agresivă, ci prin conservarea discretă a valorilor.
Autorul subliniază că apărarea specificului național nu echivalează cu radicalismul, ci cu necesitatea afirmării identității într-o lume globalizată. Astfel, romanul devine și o meditație asupra sensului apartenenței.
Memoria fiului dispărut, Ioan-Franco, planează asupra întregii construcții epice. Accidentul evocator (moartea lui Franco, cauzată de un italian beat) introduce o notă tragică ce transcende simpla narațiune realistă. Exilul nu mai este doar o experiență economică, ci o traumă existențială.
Dedicarea volumului familiei și memoria fiului transformă romanul într-un act de recuperare afectivă, într-o scriere cathartică. Literatura devine, astfel, formă de doliu sublimat.
Cele 15 capitole urmăresc o evoluție organică: de la plecarea din „plaiul dacilor” la experiența muncii, confruntarea cu alteritatea, integrarea parțială și reîntoarcerea simbolică. Postfața prof. dr. Elena Trifan analizează elementele de civilizație italiană și interferențele culturale, iar studiile lingvistice privind vorbirea românilor din Italia oferă un plus de consistență documentară.
Astfel, romanul depășește statutul de ficțiune, devenind și un document sociologic și lingvistic al diasporei românești.
Departe de țară este un roman al demnității în exil, al rezistenței morale și al memoriei dureroase. Ion Nălbitoru reușește să îmbine realismul social cu lirismul interior, analiza identitară cu confesiunea discretă. Personajul Florica rămâne una dintre figurile feminine memorabile ale prozei contemporane dedicate migrației.
Prin dimensiunea sa etică și prin vibrația autobiografică, romanul se impune ca o contribuție relevantă la literatura română a diasporei postcomuniste, constituind totodată un omagiu adus familiei și o formă de recuperare simbolică a fiului pierdut.
Într-o epocă a dezrădăcinărilor succesive, Ion Nălbitoru ne reamintește că adevărata patrie rămâne spațiul valorilor care nu pot fi negociate.
