Al. Florin Ţene
În noaptea de Sînziene
În grădina mea se adună
Zânele în nopţi cu lună
Şi se prind de mâini încet
Lin săltând în menuet.
Eu cuprins de nerăbdare
Stau cu umbra în aşteptare,
Închid ochii, deschid ochii,
În vârtejul alb de rochii.
Mai apoi din feerie
Gândul ş-ar dori soţie,
Insă zânele prind veste
Şi se mută în poveste.
Poetul şi Sânzâiana
Din umbra cerului spre înserate
Aluneca pe-o rază cu minuni
Poetul venind din poeme şi păcate
În noaptea sânzienei cu rugăciuni.
Tăiase Poetul cu pana fereastră în cer,
Speranţă de lumină şi rugăciune,
Sânzâiana asculta melodiile ce pier
În cuvintele heruvimului, o minune.
Seara rugăciunea ei era o speranţă
Aştepta ca Poetul să-i deschidă Cerul,
Însă el venea pe-o lumină nevăzut la faţă
Călind în versuri verbul ca oţelul.
Sângele-i ardea ca viscolul în munte
Rugăciunea pălea în tăcere la icoană
Când Poetul îşi făcea din cuvinte punte
Spre inima ei împietrită în ruga din strană.
Dimineaţa când năvăleau zorii albi
Sânzâiana aştepta heruvimul să vină,
El rătăcea prin câmpii cu boi codalbi
Adunând pentru ea în cuvinte lumină.
Seara aştepta Poetul din Cer să răsară
Spunând rugăciuni citind de pe foi
Însă roua gândului, amară,
Înlăcrima tăcerea pentru amândoi.
FELICITĂRI!