Volumul ”Figuri retorice” al doctorului în filosofie şi logică (Universitatea Bucureşti, 1979) şi Doctor Honoris Causa (titluri oferite de patru universităţi din Europa) Dan Mihai Bârliba, apărut la sfârşitul anului trecut la Editura Niculescu, nu este (după cum mărturiseşte autorul, în introducere) în sens strict un dicţionar, o enciclopedie, un manual, un eseu ori un jurnal, dar împrumută anumiţi parametri specifici fiecăruia dintre aceste genuri.
Analizând procedeul amplificaţiei, dr. Dan Mihai Bârliba exemplifică prin citate celebre, precum ”Veni. Vidi. Vici” (prin care Împăratul Cezar îl informa pe Amantius despre victoria dobândită în august 47 î. Hr. împotriva regelui Pontului), sau cel al lui Horaţiu, care în Ars poetica îşi sfătuia confraţii să se ferească de criticii care îi elogiază cu formulări de genul ”Pulchre; bene; recte” (frumos; bine; perfect). Bănuim că acest al doilea citat le-a scăpat multora dintre criticii contemporani…
Exemplele continuă cu citate din Pierre Corneille, Nicolas Boileau, Alessandro Manzoni, culminând cu extraordinarul poem ”Do more”, al lui John H. Rhoades – îi las cititorului bucuria de a-l descoperi, în toată profunzimea sa.
Antiteza, acest procedeu bine cunoscut chiar şi de nespecialişti, este ilustrată prin exemple variate, de la textul biblic ”Întâia epistolă a Apostolului Pavel către Corinteni” până la celebra formulă a lui Terentius ”Verba volant, scripta manent” sau deviza antitetică atribuită lui Cezar Borgia ”Aut Caesar, aut nihil”.
Dar cea mai impresionantă (şi relevantă) mi se pare antiteza idealist/materialist, a lui Louis Althusser: ”Idealistul este acel om care ştie din ce gară pleacă un anumit tren şi care este destinaţia sa (…). Materialistul, dimpotrivă, este acel om care ia trenul din mers, fără a şti nici de unde vine şi nici încotro se duce acesta”.
Armonia imitativă, sau onomatopeea, poate părea, ca şi argoul sau cacofonia, mai puţin semnificativă în ierarhia figurilor retorice, dar toate sunt tratate de autor cu aceeaşi exactitate ştiinţifică şi analizate minuţios.
În capitolul ”Enumeraţia” veţi găsi extrase de mare preţ atât din învăţătura creştină, cât şi din cea hindusă (Mahabharata). Ele sunt completate de o serie de cugetări profunde în ”Enumeraţia triadică”.
”Figuri retorice” este, dincolo de rigoarea studiului ştiinţific, o minunată călătorie în lumea spiritului, un periplu în care cititorul va afla (sau redescoperi, după caz) importante repere culturale, fapte şi date istorice, maxime de o profunzime deosebită, extrase din gândirea înţelepţilor lumii. Astfel, lucrarea depăşeşte graniţele unui simplu studiu şi devine o lectură necesară şi instructivă pentru oricine doreşte să-şi lărgească orizontul şi are măcar o pregătire medie. Este, de fapt, şi un ”îndreptar” (sau ghid) de cultură generală.
Elementele retorice nu sunt doar enunţate, ci analizate, trecute printr-un filtru cognitiv. Astfel, de exemplu, se spune că ”în accepţiunea sa directă, interogaţia reprezintă o poartă de intrare în cunoaştere”, enunţ completat cu un citat din Constantin Noica.
La toate aceste consideraţii care suntem convinşi că vor stârni interesul cititorului întru a parcurge lucrarea ”Figuri retorice”, simţim nevoia să adăugăm trei citate ale unor personalităţi care, doar ele însele, ar putea constitui subiectul unor lucrări separate.
”Există trei feluri de oameni: cei care văd, cei care văd atunci când li se arată şi cei care nu văd” (Leonardo da Vinci).
”Este greu să spui adevărul, să-l asculţi este şi mai greu, iar să-l faci înţeles este cel mai greu” (Hacob Paronian).
”Ce eşti, te priveşte mai la urma urmei pe tine. Ce vrei, priveşte şi pe alţii. Ce faci, aceea poate privi pe toţi” (Nicolae Iorga).
Lucrarea, dedicată soţiei, Maria Cornelia, şi fiilor, Vlad Mihai şi Corneliu Ştefan, încheie tripticul editorial consacrat ştiinţei şi artei persuasiunii (Povestea metaforei. Eseu retoric; Orizonturi retorice; Figuri retorice).
